În vocea lui

E ceva dureros în vocea lui Chiar și atunci când îmi zice o glumă E ca începutul colorat al apusului Ori o inimă ruptă și lipită cu gumă. E ceva. Neobișnuit. Și poate într-o oarecare măsură închipuit Durerea e de fapt în mine Și nesuportând-o am proiectat-o în el, în oricine Deși eu încă susțin Că e ceva, ce alții nu știu, ori prea puțin În vocea lui. În privirile negre În umbrele nemișcate, în cele 13 ceasuri rele În lumina somnoroasă de pe hol În bucățile aruncate care umplu un gol Ei zic că e de fapt în mine Totuși neliniștea e în vocea delicată Ce mi-a spus o dată Te iubesc Acum se izbesc Inflexiunile în spațiul gol Nu de pe hol Căci acolo erau aruncate bucăți, aruncate fără rost Ci din sinele întors pe dos E în mine, dar mai pregnant în vocea lui Caută bucuria oriunde. În special, unde nu-i Suntem sătui De superficialitate. De neadevăr. Așa că nu desface povestea de-a fir a păr Ci admite Suferința nu e a mea, e a lui Ca niște oseminte De resturi nespuse, rămase pe pământ Suferința e în priviri, în cuvânt E în el, sigur la mine nu-i