george geafir

Incontestabil, Gârda Ioan Petru merită premiat pentru aceste epigrame...

Dar și prea multe premii strică... La o adică, s-ar chema... poligamie.

Felicitări, mi-au plăcut, ca cititor m-am simțit în Raiul Epigramei!

D-le Despina Alexandru Ioan,

E bună sugestia ca cele două subiecte să fie tratate separat.

Într-adevăr, așa cum se prezintă acum, textul poate fi asemuit cu îmbrățișarea dintre doi prieteni burtoși.

Mulțumesc, și ne mai auzim.

O farsă tip, scrisă cu vervă și stil, în limbaj autentic, care denotă o bună cunoaștere a psihologiei oamenilor zbanghii.

Iulică este un prost dar unul plauzibil; aici se vede talentul autorului de a-i conferi prostiei credibilitate.

Poate ceva imaginație în plus nu i-ar fi stricat textului...

Domnilor,

Mihai Traista,
Despina Alexandru Ioan,

Glumind,
aș zice că îi cred pe cei care mă vorbesc de bine dar și pe cei care îi vorbesc de rău pe confrații mei.

Mă onorează cuvintele dumneavoastră. Vă mulțumesc pentru aplecare asupra textului.

Despina Alexandru Ioan,

Chestia cu finalul are cea mai simplă rezolvare: ștergem ultima frază și gata! Mi-am zis totuși că emoțiile ucid, exagerat spus, precum actul suprem al creației, manifestat la pasărea spin prin ultima ei suflare. Iar acest Moflete, personaj „marcat” de trecut, puternic emoționat la revenirea din subconștient în conștient a vechii „traume”( behăitura de pomină), ar putea fi un final verosimil... Atâta cât poate fi de credibilă o joncțiune între „psihotraumă” și satiră..., procedeu folosit de mine și în alte proze postate anterior pe Agonia...
Cât privește graba, e adevărat, la bătrânețe omul (autorul) își mai pierde răbdarea...

Bucuros de vizită...și la mai bine!

Orgoliul personal nu mă dă afară din casă, prin urmare pot recunoaște că ai dreptate. Texte slabe se întâlnesc și la case mai mari.

Mulțumesc pentru buna intenție!

Stimabile Dorian Duma,

La acest text n-am urmărit a realiza nici intrigă, nici- nici, după cum bine ai observat. Înseamnă că mi-am atins scopul, deci schița este reușită. Mulțumesc pentru critica favorabilă.

Atenție!
Pe cartea mea de vizită scrie George Geafir, oltean get-beget, nu George Geacăr, dâmbovițean...

Cu tot respectul, George GEAFIR.

pământ reavăn de primăvară:
„cu minuțiozitatea unei femei tinere ajunsă la menopauză”, „întrebări ce-ți scot creierul din cutia craniană și ți-l frământă cu un făcăleț trecut prin măruntaie de incertitudini”; „ noapte senilă de martie”; ”l-am apucat de gulerul celui mai elegant neuron”; „i-am strâns intelectul de gât”; „să-ți dai jos umbra ca o șubă de eschimoș”...

și pământ înțelenit: „ Ca un tsunami de frustare...” (a se citi întreaga frază aproape imposibilă, după părerea mea, dar totuși posibilă prin „fix în momentul”)... ; „(...) sub pecetea acestor condiții ostile (...)”; „ Dezamăgit de faptul că nu știa răspunsul la prima întrebare care i-a fost adresată (...)”

dar și semințe pentru semănat înțelepciune: „Voi, ăștia mici, învățați mai greu. Trebuie să vă instruim , și nu avem timp”; „Floarea neudată nu va crește niciodată”; „De ce spiritele inferioare ajung să dea ordine(...)?”; „Spiritele inferioare se văd cel mai bine la lumina neputinței lor. Și nici măcar atunci nu le coboară în sânge vreun dram de rușine”...

Ionuț,
una peste alta, mi-a plăcut ideea!

Cu bine!

Marius,

Prin naștere, omul a renunțat la ideea de libertate la schimb cu iluzia de libertate.

Goethe spunea că nimeni nu este mai rob decât acela ce se crede liber fără a fi cu adevărat.

Să ne reauzim cu bine!

Un joc de-a visul-realitatea.

O definire (re-definire) a viselor: amestec de dorințe, fragmente ale realităților netrăite întreg (frumos spus!), neîmpliniri care-și caută undeva rezolvarea ; sau: „ducem mai departe dorințele celor plecați și devenim visul lor”; „cineva din neamul tău își trăiește visul prin noi?”

Textul de față vine să confirme accepțiunea freudiană a visului, realizarea camuflată a unei dorințe refulate: „ De aici nu iese nimeni fără satisfacerea dorințelor”.

Proza „Numere extrase” scoate la iveală sentimentele de vinovăție ale Amaliei față de neamurile nesuferite din Franța:
„Ãștia care strâmbau din nas când stăteam o zi în plus la ei”...
„ Când vorbeam de lipsurile de aici, din nenorocita asta de țară, nu vă mai opream din bocit despre necazurile voastre”...

Din întinsul prozei răzbate izul arhaic de înțelepciune:
„Dă-le celor de la masă și nu-i refuza, fă-le pe voie!”
„ Vreau să-ți fiu aproape, nu sunt parte la câștigul tău. Poate sfatul meu te ajută(...)”
...”numai interesul îi schimbă pe unii dintr-o mizerie acceptabilă în groapă de gunoi...”
„Suntem părți dintr-o rațiune a tuturor dimensiunilor existențiale și nu facem altceva decât să comunicăm...”

Glumind,
finalul- trezirea la realitatea palpabilă: facturile piperate la curent și telefon!

Textul merită o stea, din păcate nu sunt deținător de asemenea tezaur; în schimb îl pot premia cu „cinci stele”!.

Deșertăciuni, amăgiri, himere sunt doar câteva din cioburile desprinse din fragila vază a vieții.

Maestre, mulțumesc pentru expertiză!

Marius Nițov,

Că tot veni vorba, se spune că înțelepciunea adevărată nu părăsește niciodată capul

și

că primele semne de înțelepciune ne sunt date de apariția părului alb sau de apariția cheliei, însă certitudinea propriei noastre înțelepciuni o căpătăm când cei din jur se minunează de cât de mult am albit ori de cât de mult am chelit: umbra mea deja se minunează de cât de alb îmi este părul!

Să ne reauzim cu bine!

Încă de la primele rânduri, ai impresia că pășești și tu, ca cititor, alături de copacul ce luminează drumul „cu discul spelb al lunii” într-o lume a isprăvilor pline de miez, precum în aceea a povestirilor sinaitice de neasemuită frumusețe și deosebită profunzime.
„ Vreau să te iau cu mine și să-ți arăt lumea. Să înveți de ce omul nu trebuie să trăiască singur. De ce singurătatea este o boală grea, primejdioasă”.

Pilda albinei vine în sprijinul celor spuse mai sus:
„Atunci când omul care le are în îngrijire moare, ele (albinele) pleacă pentru totdeauna în alte zări(...) Pleacă pur și simplu, rănite de dispariția omului ce le-a vegheat și îngrijit . Poate că pleacă să-i lumineze omului calea spre dincolo și să-i ajute sufletul să treacă cele douăzeci și patru de vămi ale văzduhului”.

Până și o biată albină, ne spune autorul, pricepe rostul viețuirii sale printre suratele ei, deși are libertatea de a zbura acolo unde își dorește; numai că un „om”, zic eu, care întâmplător este și român, nu pricepe rostul viețuirii românului printre conaționalii săi.

O proză în doze optime de lirism este „Povestea lui Andros din Ergates”, care în mod fericit se aseamănă portocalei înălțate în tării, pentru ca apoi pe boltă să răsară soarele.

Cu urări de largă respirație, Geo.

„Simțul umorului atrofiat”: o schiță scrisă de o mână sigură, de meseriaș, cu umor sănătos și aluziv până la transparență.

Altfel spus, cine are urechi de auzit să citească și cine are ochi de văzut să râdă, însă atâta cât să nu rămână spân de prea mult hohotit.

Personal prefer un text scris haotic decât unul elaborat după rigori logice ori de alt ordin; fără a intra în analiza textului, spun doar că îmi place textul de față așa cum e, „neșlefuit” dar remarcarcabil prin fluidul său magnetic.

Nicolae Bunduri ne mărturisește că „ mi-aș scrie memoriile dar nu știu de ce să mă apuc(!)”; apoi, dragă domnule, musai să te apuci serios de scris nu de pierdut timpul la toaletă ; e un simplu îndemn de la un „tânăr” care a început să „vadă femeia”.

Proza pare preparată la rece; vine din afara ființei , nu din interior; medicamentele ingerate precum alimentele de către eroina căzută în depresie ireversibilă din acută lipsă de ocupație, cu toate că și a învăța o limbă străină (în acest caz, româna) este tot ocupație, chiar curativă, ar fi fost un bun prilej de introducere în psihopatologie, însă autoarea textului nu o face.

Ca să glumesc, la noi, la români, femeia este mult prea prețuită, de aceea bărbatul îi lasă în seamă întreaga responsabilitate: o trimite la serviciu, îi lasă copiii în grijă, îi pune pe umeri treburile gospodărești și toate acestea cu scopul generos de a o face fericită, adică iubită de Dumnezeu!

Această femeie a nisipurilor (Kobo Abe) care duce o luptă epuizantă împotriva năvălirii nimicitoare a nisipurilor vieții cotidiene și care nu are timp nici pentru a gândi la propria-i condiție, mai curând e de compătimit decât de invidiat, fie chiar și de către o siriancă, prizonieră a propriilor prejudecăți , așa cum este Clementina.

În timp ce femeia- parazit ia medicamente cu pumnul din lipsă de griji materiale, femeia-robot își vede de fericirea personală obținută prin sacrificiu suprem pentru familie și carieră, dar se consolează cu gândul că este iubită de Dumnezeu, cu toate că Domnul ne iubește în aceeași măsură pe toți: buni sau răi, leneși ori harnici iar munca de ocnaș mai degrabă dezumanizează decât înnobilează; mi se pare artificială ideea că omul cu cât e un mai mare oropsit al sorții cu atât e mai favorizat în aspirația lui de a intra în grația divinătății; să nu uităm că cei bogați și trândavi dar care sponsorizează mai mult sau mai puțin lăcașuri bisericești sunt cei imortalizați pe pereții bisericilor sau chiar canonizați.

Proza curge bine dar, mi se pare, nu și suficient de limpede.

Cu cele mai bune intenții, Geo Ge.

D-le Mihai Victus,

Eu înțeleg că scrierile postate pe „agonia”, cel puțin în ceea ce mă privește, nu sunt înțepenite în formă și conținut, așadar orice sugestie constructivă este binevenită. Important e ca noi, cei care publicăm aici, să ne „vizităm” reciproc, în ciuda opiniei generale că scriitorii n-ar obișnui „să se citească” între ei.

Mulțumesc pentru atenție și...necurmată inspirație!

Îți trebuie curaj și talent să poți exploata bogăția limbii române ( celelalte bogății le exploatează „băieții deștepți”). Ori maestrul Rodean are talento-curajul de a aduce în puține cuvinte un suflu nou în genul satiric al literaturii noastre. Zisele sale sunt solemne și vin să „ardă” spre vindecare rănile actuale ale societății provocate cu știință sau din neștiință de beizadele răsfățate, elefanți politici, judecători și avocați corupți, bănci rapace, falși eroi, culminând cu tributul plătit Înaltei Porți; toate acestea într-o exprimare inedită.
Citim în continuare cu interes.

D-le Mihai,

Am vrut ca proza aceasta să fie o parabolă despre putere- libertate. Dar, după atâtea pahare sparte, nu sunt sigur dacă mi-a ieșit...(glumesc).

În privința versurilor, îmi pare rău că vă dezamăgesc dar, asta e, sunt versuri extrase dintr-un autentic text de manea.

Bucuros de vizită! Ne mai auzim.

Poem de mare impact artistic și emoțional, cu un final absolut încântător, o realizare minunată:

Să limpezești de neputință fruntea
Și să așezi tăcerile pe tron.