P ă c ă l e a l a

S-a ținut după el un ceas: îi oferea un frumos ceas elevețian – Doxa, marcă sonoră, e-adevărat – dar electric, nu mecanic: ─ Ia uită-te, frate-miu, e auriu, dacă n-o fi chiar de aur, ocazie rară, ia seama. Cu așa ceva nu te-ntâlnești a doua oară în viață! Și cureaua e faină, uită-te atent, e de piele veritabilă! Ia pune-l la mână, că n-ai să-l mai lași, îți garantez... Sunt nevoit să-l vând că nu mai am bani să mă-ntorc acasă, la Timișoara. N-am bani nici pentru o pâine. M-au furat hoții, azi, în Talcioc... ─ Păi am ceas, așa cum vezi: Seiko, japonez, automatic. ─ Ia-l frate, și-ai să mă pomenești toată viața! O să-ți poarte noroc. Îl am din Germania, și mi-a purtat mare noroc... Sunt silit să-l vând, crede-mă! ─ Înțeleg. Numai că n-am bani la mine... ─ Dă-mi cât ai! ─ N-am, crede-mă! În fine, de la 800 000 de lei i l-a lăsat la 500 000 de lei, apoi la 120 000 de lei, iar în final la 50 000, ca-n ultima clipă să-i ceară pe el numai 30 000 de lei. “Ãsta da, chilipr!” și-a zis omul, văzându-l deja pe stânga soției lui. Și i-a dat 30 000 de lei, banii de pâine. Când s-a prins era prea târziu: ceasul nu valora nimic pentru că interiorul îi era gol…