Ruga către om

Știu, Că nu ești Dumnezeu și nu poți ierta… Că lacrimile mele au stins demult flacăra candelei… Știu Că doare totul in tine… sau e durerea mea? Dar simt că mor încet… fir alb cu fir alb… disperare continuă Nebunie clocotitoare… lipsa speranței Ucisă de lipsa speranței Ucisă de lipsa ta Ucisă de lipsurile mele De inconștiență De Nu Mi-am Dat Seama De Cine Sunt Eu fără răspuns De strigăte care prăvălesc avalanșe în munții sufletului meu De urlete care-mi sparg timpanele dinlăuntru spre exterior De unghii ce mi se înfig in carne încercând să nu țip De iadul pe care-l port cu mine din Acea Zi De când mi-au rămas pe tălpi urme din inocența inimii tale De când sunt murdară de neiertare și de neîncredere De moarte purtată in trup De sicriul în care pășesc minut cu minut De silueta ta dragă ce se pierde tot mai mult… Știu Că nu ești Dumnezeu și nu poți ierta… Dar dacă și tu plângi, dar dacă și tu ești om, ca mine Oare nu greșești și tu, cumva…?