Cum plânge înțeleptul înainte să adoarmă

Credințe în zeități nimicitoare

Ne-au aruncat în lacrimi de icoană,

Mănăstirile pustiite în grote

nu-și mai fac crezul în lumină.

Alegem să ocolim nevinovăția,

Și nu ne iartă paradisul închis

de o mie de ani de stele, ce nu au miros de mirodenii.

Polimorfismul copilului credincios

se adaugă întotdeauna sclipirii din ochii

mamei ce-l alină, în tot același paradis verde

deschis, închis de o mie de ani de stele...

Și împreună creează un albastru desăvârșit ce privește blând și compasiv lumea, blocul, mașina,

fabrica, parcul, lacul, nufărul... și omul

ce crede în nemărginit.

Zeitățile ne privesc... iar afară miroase bine

a zgomot de furtună...

Răzbate însă Soarele, ca stea, și vin să ia

lumină mănăstirile pustiite mai demult de ea...

Să-și pogoare mai apoi crezul,

Și tu să-l prinzi, să mi-l dai mie și eu mai departe,

Să se coboare sufletul icoanei în mii de alte

omenești șoapte,

iar în finalul glorios de operetă să murim

trăzniți, iar paradisul în sfârșit,

să se deschidă...