Colega mea de sărut

Azi-noapte mi-ai apărut în vis, iubito !

Oarecum neschimbată, zâmbind ostentativ,

La fel de ireală, la fel de a mea,

Redesenând banca pe care o împărțeam

Când nu știam să scriu decât jumătăți de cuvânt,

Când erai doar colega mea de sărut.

Mai ții minte cum a fost întâia oară ?

Eram așa neștiutori, atât de inegali în gesturi,

Eram doar un sărut împărțit la doi, într-o bancă din lemn

Plină de primele mele jumătăți de cuvânt

Măzgălite cu un pix albastru.

Azi-noapte te-am revăzut așa cum erai nu demult,

Zâmbind ostentativ în sala aia de clasă goală,

La ora de teorie a sărutului, fără dascăl,

Fără altcineva care să ne fure sărutul,

Doar noi doi, împărțindu-ne egal câte o bucată de tăcere.

Doar tu, colega mea de sărut, corigentă la practica din clasa întâi,

Doar eu, repetentul acestei materii atât de ușoare,

Atât de grea atunci când nu știam să scriu nici măcar jumătăți de silabă,

Atât de relativ acum,

Când timpul ne mușcă dureros de amintiri

Încât singura mea imagine cu tine

s-a sinucis de dor, de atâta lipsă de sărut

Încât aștept reuniunea a cine-știe-câți ani de când noi eram doar niște copii inegali în gesturi,

Eu, corigent, la materia aia fără dascăl,

Tu, doar colega mea de sărut,

Căreia îi cer acum să mă sărute ultima oară,

Ucigând din timpul ce încă-mi mușcă dureros din amintiri…