FOTEA Mihai Daniel

rostogolește-ți ochiul gravid peste întinsul efemerid acoperă-ți osul cu-n capăt de gând desprins din materie mai decurând căci bântuie-o boală ce-n trup îți sapă îți smulge

în lăuntru, pe rând ți se închid clipele de cu vreme gonite din vid pe de-a-ntregul în gând prea mocnesc angoase urzite hilar în arabesc pe când dedesubtului nimb i se ascut latura,

cand ti se zbatea suflet haimana ca varf de surcea rupt dintr-o nuia iti venea in gand sa iti iei avant sa-l scoti din adanc sa-l dai de pamant si-ti venea de tot sa-l arunci in foc de

ti s-au scurs prin madulare si vine irepetabile secunde virgine ti-au ingropat in strafundul gandirii germenii suri ai amintirii si te-au lasat sa smulgi cu dintii franturi de vis

ti-a trimis sufletul vorba din singuratate sa-l primenesti cu straie curate ai luat cutit l-ai intors in rana ti-ai croit materie din fibra, membrana te-ai silit apoi sa-i duci

bântuie moartea prin șesuri pustii îți mai încearcă organele vii s-ascunde prin duzi adună belciuge mai meșterește niscaiva coșciuge ci umblă-ți îndată prin fibre, tendoane smulge-le,

îți picură carnea se-mputrezește ți se prelinge pe unghii, pe dește dă-o cu sare bate-o pe tuci întinde-o pe scânduri și pe uluci aruncă-ți și oasele în vreo pustie încaltea să

te uiti la suflet pe laturi pe cant vrei sa-l desprinzi cu diamant sa-l smulgi afara sa-l dai cu sare impaturindu-l in buzunare si sa te speli de sange pe maini din carnea lasata hrana

piatra pe piatra cat sa mai fie poate un an poate-o vecie mai e -mi s-a spus- cat sa cobor pleoapa pe ochi nesimtitor mai e -mi-am soptit- (cu vocea stricata cu mana pe tampla

vine o vreme stii, ti-au vorbit sa-ti oblojesti osul zdrelit sa-i cauti parghii sa-l dai cu unsoare sa-l pui in cuva incapatoare si sa-l apropii- ci nu te-nduri- de ferastraie de

rasuna-n rastimp agonic, letal din launtrul frigului contagiosul metal din adancul fricii semi-absent sufletul vag respira latent sufletul vad prea argilos alunecand dinspre un

trag de suflet de partea de jos sa imi acopar chipul pietros ochiu-l intorc in pamantul fiintei sa nu adaug puls suferintei atent infasor carnea pe os in trupul uscat bolnavicios in

carnea s-a facut putina prea curand pentru aceasta n-am nici o vina osul se framanta pe os indestul mai las, mai apas privirea in jos sufletul s-a ascutit ca o teaca dinspre el scot

ti s-a scurs cu de-a-ncetul zeama din oase fluiere lungi ti-au ramas prea gaunoase dar nu te-ai lasat, le-ai facut gauri, canale le-ai prins in suruburi si balamale si-ai umblat, ai

ti-ai maruntit pe de-a-ntregul fiecare membrana ti s-a facut lehamite de natura umana ai tulburat putin sangele-n vad ti-ai vazut organele sparte cum cad si-ai infasurat sufletul,