Poezie

Focul

1 min lectură·10 noiembrie 2014

Mediu

Știe focul că topește

Lăsând vraiște-n urma sa?

Nu cunoaște îndeobște,

Și de-ar ști…nu i-ar păsa.

Focu-a pârjolit vânjos,

Punând omul la respect,

Fie el și credincios

După port, după aspect.

Focul netezește calea

Inspre tot cei absolut,

Nu trăiește mila, jalea,

Irosindu-se-n tăcut.

Focu-i foc, n-are pretenții,

Și, de au trecut milenii,

Tot trimite-n tălpi curenții

Iuți ca dulcile vedenii.

Când mă frige strajnic focul,

Distrugându-mă la greu,

Are-un scop, îi place jocul

Inventat de Dumnezeu.

Simt că și în mine arde

Dar de ce? Nu știu nici eu,

Stele-s mii, chiar miliarde,

Doar într-una-i focul meu.

001.133

florin Vasilescu. “Focul.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/florin-vasilescu/poezie/14059555/focul

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.