Poezie

Ființa umană

1 min lectură·6 noiembrie 2014

Mediu

Ființa umană, tatonând absolutul,

Orbecăie-n sine, adevărul căutând

S-atingă, de poate, cerul și neștiutul,

Trecând și sublimul tocmai la cele de rând.

Că e bine, că-i rău, angelic ori satanic,

Nu știe, nu-i pasă încotro se îndreaptă,

Se simte în concret ca vestitul Titanic,

Sfidând adâncimea care chiar îl așteaptă.

Necuprinsul din ea este atât de imens

Încât, des, scormonind adânc in pântecul său,

Speră în soluții încărcate de sens

Și nu doar într-un joc stors pe buză de hău.

Febrilă, tenace, îndesând și căutări

Nu doar-n stările ei, mai mereu, concurente,

Evitând, cu folos, monstruoase amputări

La întrebări ce par și bune, și pertinente.

Cât de mult ar dori să-nvețe să pătrundă

Misterul prea dorit din a sa conștiință,

Curios, și mai des, și mai mult se afundă

În aparentul dur, în fals, în neputință.

00999

florin Vasilescu. “Ființa umană.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/florin-vasilescu/poezie/14059308/fiinta-umana

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.