Carcera amintirilor

Sub nici o formă nu-mi pot evita trecutul. Orice formă de organizare a memoriei aș alege nu reușesc a evita rutina empiricului. Sufletul meu este o frescă sub continul asediu al penelului vieții. Chipurile care mi-au petrecut destinul capătă deslușite contururi și măștile se așează tăcute pe gesturile mele. Inevitabilul constă în apartenența mea la umanitate și erorile ei. Reușitele semenilor m-au transformat într-un laș; nimeni nu are nevoie de prieteni când se află în glorie decât pentru a-și personaliza victoriile mărunte. Viața începea pentru mine doar după decăderea din glorie. Atunci încep regretele să-și intre în drepturi, măcinându-mi complet integritatea aroganței dobândite prin absurdul utopicei superiorități. Niciodată în glorie nu vom fi capabili de amintirea acelei existențe în nenorocire, atunci când viața conținea doar valențele luptei pentru supraviețuire. Toate lacrimile și regretele mele nu-mi pot eradica blestemele la care mi-am supus afectul. Între lașitate și glorie o să aleg întotdeauna carcera amintirilor, locul unde sunt viu, unde se păstrează nealterată părerea lui Dumnezeu despre mine. Of! Cât le pot iubi pe toate uitate de Tine în lumea mea și cât mă dor amintirile ...

Cluj Napoca
mai, 2009