Revelații (I)

Regretele sunt sincope ale afectului. Daca sufletul meu va dispărea odata cu mine, Dumnezeu și-a ratat creația. Regretul ratării Îl va umple de melancolie.
*
De la naștere am fost condamnați la singurătate. Singura diferență constă în faptul că singurătatea mea este autentică. Istoria contemporană mă va consemna ca fiind o eroare genetică a părinților mei.
*
Muzica m-a învățat să iubesc, iar omul să urăsc. Ambele sunt creațiile Lui. Și totuși, unde a greșit!? Sunt convins că uitându-se în abisul afectului meu, nici măcar El nu cunoaște răspunsul.
*
Dacă sufletul meu ar putea vorbi, ar fi condamnat la tăcere. Când nimic și nimeni nu te completează, tăcerea este tot ceea ce-ți rămâne. Târziu am înțeles de ce Dumnezeu îmi vorbește prin limbajul semnelor. Păcat că tăcerea hrănindu-se, mi-a amputat brațele.
*
Câtă nefericire trebuie să suporte trupul meu ducând povara sufletului. Refuzând durerea, stă înțepenit în verticalitatea-i cunoscută sfidând neliniștile metafizice ale acestei lumi, care-și caută patetic consoloarea în Dumnezeu. De atunci El este îndoliat.
*
Deșertăciune îmi va fi numele. În livada Lui, îngerii își dispută nevrotic locurile rămase diponibile la botez. Între timp mă ocup responsabil de amăgirile semenilor.
*
Cu cât știu mai multe despre mine, cu atât mai înfiorat par de propria-mi transparență. Voi perpetua această sete de autocunoaștere până la evaporare.

Cluj Napoca
martie, 2009