Iertați-mă, nu știu să mint!

Am fost educat să am răbdare cu semenii. Chiar dacă am ajuns străini acum, port în afect și rațiune stigmatul părinților mei. De la ei am învățat că oamenii au instinct minciuna și prostia. În majoritatea situaților le combină perfect. Mințind, sub scuza infailibilă a salvării de moment din fața penibilului, semenii ne jignesc de două ori. Prima oară mințindu-ne, implicit a doua oară exploatându-ne naivitatea presupusă numai de ei prin care speră să nu le sesizăm slăbiciunile, sau abuzând de bunăvoința noastră și de capacitatea de a ierta. Curajul de a spune adevărul este ceea ce îi lipsește omului. Niciodată nu mi-a fost dat să mă simt patetic din cauza rațiunilor și acțiunilor mele, deoarece niciodată nu mi-a fost străină sinceritatea, chiar dacă uneori s-a dovedit a fi cel mai aprig dușman al meu. Nu m-am ferit să spun te iubesc, indiferent dacă înfierez acest sentiment și îl consider a fi o dovadă de slăbiciune, sau să arunc adevărul în față ipocriților. Am fost educat să nu jignesc inutil, dar nu am am fost învățat să plâng. Nu cunosc gustul lacrimilor, pentru că mi s-a inoculat pervers de exagerat că deminitatea este ceea ce îți aparține numai ție, este ceea ce rămâne după tine și în același timp duci cu tine dincolo de viața asta searbădă, mustind a ipocrizie. Mai am o vorbă să spun. Eu în viață greșesc de două ori, adică prima și ultima oară. Când mă ajunge certitudinea greșelilor am demnitatea de a mă retrage din viața celor față de care mă fac vinovat și trebuie multă muncă și capacitate de iertare din partea celor vătămați de nimicnicia mea ca să mă determine să revin. A reveni este echivalent pentru mine cu a mă ierta. Nici a mă ierta nu am fost învățat. Poate voi învăța de la semeni iertarea. Pănă atunci permiteți-mi să mă retrag din cotidian, din voi ...

Cluj Napoca
noiembrie, 2008