Nu știu, pentru că nu am murit niciodată!

Considerat ca fiind un reper inutil al efemerului vieții am fost întrebat obsesiv dacă îmi este frică de moarte. Indiferent de starea care mă definea și de tendința versatilă a camaradului de conversație, răspunsul a fost același. Nu! Adevărat, adeseori m-am dovedit a fi cuprins de neliniști când am simțit prezența morții. Neliniștile mele erau adresate ca o patetică scuză celor care erau obligați să supraviețuiască trecerii ei. Întrebarea îmi pare în permanență o dovadă de naivitate a interlocutorului, pentru că mă obligă să vorbesc despre necunoscut. Ce știu despre moarte!? Nimic! Nu-i sunt dator cu nimic, nu ne stabilim întâlniri discrete, nu îmi este amantă. O certitudine există totuși. Cândva vom face cunoștință. Dar până atunci sunt dator acestei lumi cu prezența și evit să trec meteoric prin viața contemporanilor mei. Nu am decis eu când să intru în această lume și probabil, excluzând suicidul care oricum nu este o tendință care să mă caracterizeze, nu voi decide nici când o voi părăsi. Ce voi găsi dincolo de viață!?
Nu știu, pentru că nu am murit niciodată!

Cluj Napoca
septembrie, 2008