Am răbdare cu Dumnezeu până mă va ucide

Sunt multe pe care nu mi le explic încă. Sunt mult mai multe la care am renunțat a mai găsi înțelegere. Dar niciodată nu voi renunța în a-l găsi pe Dumnezeu. Știu cu certitudine că El există undeva uitat în mine, pentru ca o astfel de educație în credință am primit, iar la acea vreme nu mă puteam opune, nu puteam a alege și mai presus de toate nici a înțelege. Toate fericirile mele mărunte se amestecau în mine sfârșind invariabil în mașinăria de tocat suferințe, devenind sclavul devotat al rațiunii. Nici o rațiune nu-l acceptă pe Dumnezeu, indiferent de forma de detenție, afectivă sau spirituală. Ideea existențialității Lui s-a rupt în mine de foarte timpuriu, când triunghiul El-toleranță-semeni a devenit o linie întreruptă care leagă nimicul de totul, firescul de absurd, întunericul de lumină. Privind în juru-mi sesizez cum grotescul e firescul, absurdul e prezentul, isteria neputinței și lașitatea sunt idealuri comune umanității. Prenumele comune ale semenilor sunt desfrâu, fariseu, demagogie, iar tot ceea ce pentru ei este dramă pentru mine este doar un joc absurd și perfid al destinului. Într-o lume în care totul este posibil și nimic nu este permis orice soluție este de preferat prăbușirii și nimeni nu-și asumă târâitul șarpelui și nici demnitatea morții lui. Nimeni nu-și permite închisoarea rațiunii după ce a aflat că de acolo nu se poate evada. Neavând încotro, te vei suporta în acel întreg petecit din fragmentele amintirilor tale. Orice pas înainte înseamnă o întoarcere în tine și orice ridicare precede o altă prăbușire. Toate astea se întâmplă la vedere și cu știința Lui, căci astfel am fost educat. Nu-mi rămâne decât a mă iubi în egală măsură cu a mă detesta. În tot acest fragil echilibru nu-și găsește rostul vreun examen al conștiinței. Am o fixație în care cu toții suntem tributari trecutului propriu, neîndoielnic al percepțiilor noastre. Undeva în acest trecut El sălășuia în mine. Am răbdare să-l caut în aceeași măsură cât mai are El cu mine.
Printre multele pe care încă nu mi le explic se află și cum se împacă El cu creația Lui, Omul; și cum de-mi place atât de mult să stau în ploaie ...

Cluj Napoca
februarie, 2010