Ce va rămâne după plecarea mea?

Pateticul semenilor aflați dinaintea morții mă amuză. Regresul conștinței și rațiunii ne determină să dramatizăm, chiar să utopizăm raportul efemer dintre noi și Univers. Deși avem în fiecare alee din cimitir sute de exemple de ”oameni de neînlocuit”, ne convine să ne erijăm în centrul și atracția Universului. Ne adunăm toate suferințele într-una singură, dar autentică, iar marile realizări personale, mărunte în raport cu realizările umanității, se derulează pe văzduhul unde se rulează filmului vieții. Regretul de a nu te sfârși împlinit se sparge în puținele regrete pe care le lăsăm moștenire celor care ne prețuiesc. Râd închipuindu-mă la propriul priveghi. Câțiva pentru care am contat sunt martorii neputinței lor și imploră cerul, sfinții și Divinitatea, ca moartea să-și sfârșească preludiul și odată cu asta să îngroape și nepuțina lor. O mare de oameni aduc un omagiu fals celui care am fost. Cui îi pasă de mine după ce nu voi mai fi? Unei mame care nu-și uită creația, unei foste iubite care nu înțelege de ce suferința a transformat-o într-o femeie splendidă și unică sau în depravata orașului. Situația se schimba doar între sexe, dacă dispare o ea. La finalul circului cu regresii și clerici te poți alege cu un epitaf splendid pe care să-și exerseze abecedarul nepoții care se plimbă cu buncii prin cimitire. Urmeaza o întrebare naturală: atunci ce avem în viața reală!? În afară de ceea ce suntem, mai nimic, decât ceea ce avem și după renunțarea supremă. Singura tristețe care mă cuprinde este legată de lipsa regretelor și prezența memoriei. Memoria îmi momește conștiința, conștiința îmi activează iertarea, iar iertarea mă face uman, slab și vulnerabil. Tot ce dețin în prezent vă va rămâne după plecarea mea.