Mediu
Valeriu Barbu vă invită joi, 9 Septembrie, începând cu orele 13, la Biblioteca V. A. URECHIA din Galați, la lansarea noului său volum de poezie, intitulat \"Balans\" (ed. \"Neliniști Metafizice\", 2010). Cartea a apărut cu sprijinul Î. P. S. dr. Casian, Arhiepiscop al Dunării de Jos.
Am scris, cu acest prilej, o prezentare care surprinde anumite aspecte din volumul ce va fi lansat.
Valeriu Barbu, despre fidelitatea umbrei
Volumul „Balans” de Valeriu Barbu continuă seria interogațiilor existențiale din volumele precedente ale autorului. Versul înaintează prin aceleași ramificări multiplicate la infinit, marjând sub presiunea unei suferințe și înstrăinări „de fond” până la limita disperării, fărâmițării și chiar pierderii de sine. Aici, însă, poetul redescoperă efigia chipului uitat, darul lui Dumnezeu ce pulsează în inima ființei: „Doamne, umbra mea îți este/ mai credincioasă decât mine, uite/ este din ce în ce mai smerită/ îți mulțumesc pentru/ această Lumină/ fără de care umbra n-ar fi” (rugă).
Într-un univers concentraționar, rememorarea acestei icoane din adânc este salvată prin revelarea minunii infinitezimale din chiar gestul cel mai mărunt și discret: „fie și cea mai mică faptă bună/ irosită cândva îți aduce aminte/ cum erai tu sprijinindu-te de-o rază” (la ce-mi trebuie …încă). Timpul nu este uniform, ci e investit cu ponderi calitative, ținând de încărcătura unui traseu al ființei: el este „tăcerea din între-pas” (timpul meu). În matca acestui timp investit calitativ renaște conștiința alegerii, a unei meniri sfinte: „mă-ntrebam când am devenit laic?.../ doar m-a născut trinitate minoră/ chip și asemănare…/ mă-ntrebam când/ neiubirea m-a câștigat și neiubesc/ mai mult decât iubesc?... (cât pot!...)
Libertatea apare ca verticală la întâlnirea a două înțelegeri radical diferite, pe care poetul le vizionează ca „funie atârnată de cer” („spânzurătoare” sau libertate a negării sau orbirii spirituale) și „scară către Dumnezeu” (libertatea „afirmării prin depășire” în lumina lui Dumnezeu): „o funie atârnă de cer, o funie de fum,/ sau de lumină…/ naivii și uneori… îndrăgostiții/ o văd spânzurătoare – / nu-i decât ideea de libertate verticală,/ scară către Dumnezeu…” (penitențe). Sub presiunea ultimeia, spune poetul: „îmi simt epiderma ca o lenjerie/ îmi vine s-o arunc pe țărm/ și să plonjez în oceanul de oameni” (lenjerie intimă).
În textura cu aparență „aleatorie”, imagine a haosului cotidian din care se caută frenetic o posibilitate de smulgere, se întrevede abia simțit conturul unui gest care exprimă însăși taina existenței: „o pojghiță subțire, subțire/ ca un ambalaj de staniol, holograma gestului/ mâinilor împreunate…” (poejurnal). Delirul verbal e resimțit ca o „pogorâre la iad”, în care apasă inconsistența până la aneantizare a spectacolului unei lumi virusate: „intuiția virusată, cum că nimic nu se poate schimba…/ toate acestea, ca o pâclă, ca o capcană,/ ca o coajă a pământului…/ spectacolul lumii: sete de imagini și sunete – / delirul mă dezmântuiește” (o altă planetă…). Plecând de aici, (auto-)ironia creează declicul necesar unei întoarceri spre sine a gândirii: „pe seama posibilei îndrăgostiri/ casez prognozele, graficele răsfrângerii treptelor/ întrepasului meu haihui, casez și reitingul de/ bărbat în toată firea (...) iau poziția ăluia de la Hamangia” (proiectul rabla).
Îmbrățișarea rămâne „esența” ce subzistă în tăcerea așternută pe „câmpul de luptă” al cuvintelor: „nu vezi cât s-au tocit consoanele?!.../ vino, hai să ne-mbrățișăm și atât” (nu vezi?...) Prin rugăciune, eul liric se conectează la suferința mai vastă a lumii: „pomului-neam… tocmai i s-a smuls o crenguță – / surâsul ca mirare de pe urmă a copiilor care iată, mor” (ibid.).
Eliberându-și „mâinile ocupate”, semn al incapacității de dăruire, poetul devine el însuși treaptă și rugăciune, în fapt un „sol” al iubirii: „nicio știre nu va fi de acum încolo/ mai importantă pentru mine/ decât: te iubesc” (ibid.). Cea mai scurtă poezie, „tot ceea ce se poate spune despre iubire” se rezumă la numirea „tu”. Calea spre alteritate trece, desigur, printr-o „micșorare de sine”, printr-o „moarte”: nu se poate străbate viața fără/ cel puțin o moarte în drum (... eu ziceam că mă rog), prin iertare și plânsul curățitor: „undeva cuibărită, iertarea învață un nume/ și nu-l poate rosti (...) m-am crezut pentru o clipă/ lacrimă/ nu știam ochiul din care coboară” (imposibil să nu aibă… un sens).
Linia vieții este acum acea cale care învăluie în erosul unei simțiri înțelegătoare întreaga existență până la cele mai mărunte aspecte, transfigurându-le poetic: „o furnică/ urcă,/ dunga pantalonilor mei îi este/ linia vieții” (linia vieții); „un ram înghețat scurt/ tremură/ undeva departe ciorile, virgule căzute aiurea/ dintr-o carte/ par fixe pe felia lor de albastru-gri/ ceaiul s-a răcit, filele curg pe lângă masă/ (...) mi-e dor de vrăbii” (... 4 februarie).
Rugăciunea este, în ultimă instanță, o tânguire în așteptarea unei renașteri, a unei locuiri phoetale în „cerul din lacrimă”: „și-i ceream să nu mă îndure mai mult/ decât aș putea să-mi țin respirația/ scufundat într-o lacrimă/ și-i ceream să-mi dea atâta cer/ cât pot sta chircit” (ars continuu).
Florin Caragiu
039
0
GP