Invitație la introspecție

Recent, am fost pus la curent cu ce cred cercetătorii despre plictiseală, constatând efectele ei dezastruoase. E ca o otravă lentă, se afirmă, care dereglează tot sistemul viu, împingându-l sigur spre distrugere. Acest insuportabil nor cenușiu care se lățește pe cerul sufletelor oprimă respirația, provoacă tahicardii și aritmii, astenizează, deprimă imunitatea, usucă papilele gustative, agravează nevrozele, exacerbându-le în unghiuri depresive fără ieșire. Când plictiseala insidioasă ne invadează, puterile organismului sunt secătuite rapid. De vină e caracterul ei difuz, care face să sufere imaginea întregii existențe, estompate, uniformizate de la un capăt la celălalt, ștergând individualitățile, făcând de nerecunoscut atât identitatea, cât și alteritatea. Ființa astfel agresată cu greu poate delimita această stare, aparent omniprezentă în atmosferă, ca pe un corp străin de ea și raportabil la o cauză externă, care poate fi clar identificată și, astfel, îndepărtată, măcar la nivel de tonus al intenției. Drept urmare, reacția de încordare, de respingere, se consumă într-un orizont închis, asfixiant, pentru că nu mai are cum să fie propulsată înainte de speranță și nici de tensiunea acțională a gândirii, cea care, de regulă, plănuiește metodele de luptă și victoriile sinelui persistent. Plictiseala devine, astfel, se arată, ca o boală autoimună, manifestată prin autoagresiune. Sistemul imunitar nu mai funcționează, nemaifiind apt să distingă cu precizie între ce-i al său și ce-i străin de sine, reacționând în consecință. Comițând erori grave de identificare, la un moment dat organismul ajunge să rejecteze și să expulzeze totul, inclusiv, și mai ales, propriile structuri identitare. „Greața” pe care a descris-o Sartre sugerează fidel gravitatea situației. Ideea este că în plictiseală sinele se autorejectează. Vine un moment când senzația de vomă e totală și acută. Totul începe să semene in extremis cu un suicid anticipat. Aceeași cercetători, însă, care au atras atenția asupra caracterului malign al plictiselii, vin cu precizarea că această letală buruiană ce proliferează rapid și masiv, născând o junglă într-o clipită, prinde rădăcini îndeosebi acolo unde terenul de cultură nu a fost îngrijit cu pasiune de către grădinarul sufletului. Astfel, s-a remarcat, cei plictisiți suferă de o carență a introspecției. Cultivarea introspecției și însuflețirea imaginației constituie acțiuni spirituale care pot crește rezistența la plictiseală. Cum s-a observat, aceasta face să slăbească funcția introspectivă a organismului la orice nivel al lui, imunitatea însăși fiind un mod de introspecție biologică. Filosofia plictiselii descifrează în senzația compactă de aneantizare, la care e supus individul ce face corp comun cu lumea, semnificația unei de-realizări a existenței, prin disoluția ei entropică, petrecută mecanic, după niște legi impersonale, fără chip. Uniformitatea cantitativă înghite eterogenitatea calitativă. Morții nu-i mai supraviețuiește nimic. Lumea devine mormânt, continuum alb, ca o linie electrografică a morții. În plictiseală, așadar, e de remarcat faptul că decade imaginea întregii lumi, din care plictisitul însuși face parte. Boala e mai gravă decât s-ar putea crede, având rădăcini adânci într-un pre-sentiment ontologic, dat ca un apriori afectiv rezistent. Cel plictisit nu are orizont, suferă de anoxie, se zbate în nisipuri mișcătoare. Omul se găsește prins sub destin, ca râma sub piatră, cum se spune. Observația psihologică vede aici un fenomen de tasare a structurii psihice etajate, în cadrul căreia funcțiile psihice tind, în mod normal, spre o structurare și o diferențiere pe verticală, cu rol de autoreglare a psihismului prin reflexivitate și având ca urmare integrarea simplului în complex, a cantitativului în calitativ, prin salturi. În plictiseală, însă, se ajunge la un punct mort, la un fel de senzație vidă, care nu se mai poate disocia de sine în virtutea unei dispoziții reflectante. Trăirea se aplatizează, redusă fiind la o mișcare pe orizontală, de tipul ruminației dureroase în gol. Altfel spus, tind să dispară analiza, autoanaliza, critica și discriminarea. În cele mai multe cazuri, carența ține de slaba exersare și exercitare a facultăților psihice superioare, cele care există ca să pună sub observație, să analizeze și să proceseze amorfa masă de semnale primare. Psihicul sănătos este continuu disociativ și dialectic integrator, scurtcircuitând obișnuințele, demontând automatismele și descoperind universul conexiunilor nonordinare. Pe această cale, sunt produse noutatea și motivația perpetuă. Sufletul dedicat fericirii se hrănește cu valoare și reușește să-și asimileze hrana prin mijlocirea unui peristaltism inteligent și spontan, a cărui regulă de propulsie este să proiecteze în afară trăirea elementară, aducând-o la vedere, unind-o cu un act de reflectare superioară, cu o intuiție substanțială de conștiință. Aflat într-un neîncetat proces de iluminare de sine, de autodezvăluire, psihismul conștient definește esența omului sub aspect psihologic. Creația însăși, ca act de emergență a noutății, nu reprezintă decât reflexivitatea în chip fericit și pe deplin roditoare. Menirea reflexivității este, totodată, de apropiere și de distanțare în raport cu acea rostire nearticulată și haotică a lumii care se pronunță în om, dinspre inconștient spre conștientul său. Omul învață să asculte acest „cuvânt stâlciat”, să descopere valențele sale ascunse, care numai dacă sunt numite și, astfel, reținute, pot fi cu adevărat recunoscute și activate. După o lege psihologică, tot ceea ce nu este reținut în oglindă se pierde, este înghițit ca într-un vârtej și își denaturează sensul. Dacă nu interpretăm un fapt, el ajunge „să se interpreteze singur”, inducând o stare anumită a minții, cu valoare de idee subliminală. Reflexivitatea bine aplicată se comportă precum un filtru de mare finețe, reținând și resuscitând cele mai discrete semnale de proveniență infrapsihică, în particularitatea și în identitatea lor inconfundabilă. Ca o dâră a stelelor căzătoare, ele s-ar și stinge în neant dacă ar fi lăsate pur și simplu pradă turbioanelor trăirii nesupravegheate. Să nu uităm că inconștientul e zona crepusculară prin excelență, unde ne confruntăm, cel mai ades, cu neconsecvența, cu pierderea semnalului. Poetul depășește plictiseala descriind-o, ieșind din ea pentru a o „vedea”, astfel lărgind câmpul conexiunilor spirituale. Din acest punct încep căile posibilului, ale creativității, ale relației vii cu transcendența. Instinctul expresiei, care a fost de multe ori la baza creației artistice, demonstrează prin existența sa un sens major al reflexivității, menite să rodească frumusețe, în acord cu o natură ce se realizează calitativ. „Poate că primul savant, primul artist, primul gânditor nu puteau fi astfel decât printr-o infirmitate care le paraliza mai mult sau mai puțin impulsul nereflexiv al naturii. Atunci când acțiunea se lansează în afară, fără obstacol, nu lasă urme în conștiință; când, însă, ea se oprește sau se desfășoară greu, ne apare în lumină” (A. Lalande, „Iluziile evoluționiste”). Dificultățile vieții, cu care se confruntă un suflet, îi pot da acestuia șansa să devină mai atent la sine. Florin Caragiu (text apărut în revista \"Ramuri\", Iulie, 2011, p. 12) foto: Diana Popescu