Viorel Mureșan. Lumina absentă

În volumul „Lumina absentă” (ed. Paralela 45, Colecția 80, Seria Poezie, 2000), Viorel Mureșan cristalizează, în forme poetice minimale, starea de absență. Tema predilectă folosită pentru reliefarea atmosferei e cea a morții, cu reflexe metafizice, reluată prin motive precum cele ale lunii, nopții, risipirii, căderii, putrezirii etc. Abundă imagini compozite cu alură suprarealistă: „cad bolovanii din clopot/ pe lumina lunii/ sună greu// bătrâni cu capetele de făină/ se risipesc/ prin dantela unei porți” (Faire-part); „noaptea își tocea ochii pe marile bulevarde/ ca o femeie înaltă ducând o groapă pe roți” (Pastel însângerat); „făceam plajă sub un soare de scândură/ dată cu lac/ ascultam cum se chinuie vântul/ prin crăpăturile lui” (Plaja). O dată cu senzația sufocantă de derealizare: „e o zi care nu va intra în istorie/ deși soarele a apus/ în fumul meu de țigară” (9 Martie 1996), lumea și timpul par a intra într-un proces de lichefiere: „vino să ștergem/ luna topită aseară pe geam” (17 iulie 1999); „dimineața și amiaza se duc ca niște sticle pe fluvii lente” (Descântec de înnoptarea femeii). Din apele absenței se materializează instantanee de figuri fantasmatice, cu efervescența lor asociativă, cu nuanțe surprinzătoare și enigmatice: „ea cobora mușcând lumina/ pe foaia cerului de cretă/ înfășurată-n țiglele cetății/ și larve moarte aducând cu ochii” (Fotografie); „printre zilele mele se vede moartea ca printre dinții de la o spată/ e încă tânără și arde panglici lipicioase încărcate de muște” (***). Absența vizează, nu în ultimul rând, lipsa de consistență – de duh, am putea spune – a gândului omenesc, care cere o rescriere: „azi-noapte a venit la mine pascal/ și m-a rugat să-i șterg propoziția/ aceea nenorocită cu trestia gânditoare/ fiindcă s-a cam grăbit când a lăsat-o pe hârtie/ scrie în locul ei – mi-a mai spus – / că trestiile despre care vorbeam/ erau foarte rare/ că vântul făcea mai multe zile/ de la una la alta/ de la una la alta” (Dictonul). Sensibilitatea poetică păstrează, însă, intacte resursele pentru fresce de finețe ale „prezenței în absență”, cum ne apar figurile deținuților din temnițele comuniste: „erau deținuții gherlei pe câmpia cu tomate/ precum gândacul din colorado deasupra oceanului/ pe lângă ei treceau trenuri/ care lăsau în dreptul lor/ câte o perdea mișcătoare de fum/ ori un fir de praf dintr-o metropolă europeană/ să nu li se pară că timpul e putred/ ori că seamănă cu o tuse auzită prin zid” (Speranțe de toamnă).