Titlul romanului sau cautand iubirea

Titlul romanului sau Căutând Iubirea “And God looked into my eyes and said … never mind” Fratele unei curve EXISTÃ! Și iată-mă … sunt în fața ușii … ușa care îmi deschide drumul spre libertate … să deschid oare această ușă? … dar unde mă aflu acum? … nu văd nimic … nu mă văd nici măcar pe mine … ce sunt? … de ce e atât de întuneric? … tot ce pot vedea e gaura cheii … gaura pe unde intră speranța … tot ce văd e doar acea mică pată de lumină … vreau să merg spre lumină … mâinile și picioarele îmi sunt legate … cât de frumoasă e lumina … vino la mine lumină … a venit lumina … a venit și moartea odată cu ea … exist. Iată-mă din nou … sunt de partea cealaltă a ușii … acum sunt liber? … acum văd totul … acum văd totul? … da, acum văd totul … nu mai sunt legat la ochi, e lumină și sunt de partea cealaltă a ușii … nu pot să mă mișc … unde e libertatea promisă? … cum pot fi liber dacă sunt legat? … de ce sunt legat dacă trebuia să fiu liber? … de ce sunt înconjurat de ceață? … e ceață sau fum? Galben … maro … un verde palid … frunze moarte … stau pe o bancă roșie, o alta albastră e în fața mea. Albastru de prost gust, la fel e și roșul … un amalgam de culori moarte care mă face să mă gândesc doar la barurile jegoase în care din când în când îmi pierd timpul. Poate alții s-ar gândi la moarte … moartea naturii urmată de o înviere glorioasă în anul ce va veni. Nu și eu, pentru mine moartea e altfel … e pură … e caldă … delicată … ea ne dă viață … la sfârșit vine să ne ducă înapoi, acolo unde nu există durere, acolo unde vom afla răspunsurile la toate întrebările noastre. Am visat destul, să revin la mahalaua împuțită în care mă aflu … sticla de bere pe jumătate goală e în fața mea … fumul de țigară amestecat cu mirosul inconfundabil al cerșetorilor și boschetarilor ce își găsesc refugiul în paharul de rom ieftin mă sufocă … cu un an în urmă aș fi fost revoltat … a început să nu-mi mai pese. Am început să mă întreb dacă voi ajunge și eu ca ei … nu-mi mai pasă. O chelneriță cu un aspect grosolan îmbrăcată destul de sumar, spre deliciul bătrânilor ce își duc zilnic traiul pe acolo se apropie de masa mea … nu am așteptat să-mi spună nimic, nu-i suportam vocea pițigăiată ce încerca mereu să atragă atenția vre-unui bătrânel mai înstărit … i-am făcut semnul pe care îl știa deja … nu a trecut mult până a venit la masa mea cu “afrodisiacul” cerut. *Ai făcut rost de bani azi? M-am uitat plictisit la ea fără să-i spun nimic … chiar nu doream să-i aud vocea. *De obicei nu bei mai mult de o sută. Vroiam să văd dacă după 3 pahare de rom ești mai deșteaptă sau mai frumoasă … nu i-am spus nimic, speram ca privirea mea să-i raspundă la toate întrebările ei stupide. *Ce scrii acolo? Știam că nu pot scăpa de ea decât dacă îi răspund la întrebare. #Descriu prostia omenească în acțiune. *Vai, ce interesant. Vai … ce proastă ești. *Ai spus ceva? #Nimic, nimic … bolboroseam și eu. A plecat, părea a fi mândră de faptul că a vorbit cu cineva care scria ceva ce în capul ei suna a filozofie complicată … de fapt, probabil că era mândră că a vorbit cu cineva care știa să scrie. Am avut cândva curiozitatea de a afla mai multe despre ea … mi-a trecut repede … ceva din felul meu de a fi sau din felul în care arăt i-a atras atenția asupra mea, dar nu știu și nici nu mi-a păsat să știu ce … mi-am băgat pula’n ea pentru a scăpa de stresul despărțirii prin care tocmai trecusem … nu cred că a durat mai mult de 10 minute, dar mi-a spus că nu s-a simțit niciodată atât de bine … cât de jalnic, patetic chiar … a vrut să-mi povestească viața ei, am adormit prea repede … dimineața înjuram ca un nebun – nu-mi găseam pantalonii … mi-era scârbă de felul în care mă înjosisem. M-am uitat încă o clipă la ea înainte să plec, am încercat să văd pentru o secundă dincolo de ambalaj, am încercat să-i văd sufletul … probabil era în vacanță. Plecă de lângă masa mea mișcându-și fundul în stânga și-n dreapta, încercând probabil să fie provocatoare … a atras atenția moșnegilor beți, primea cu zâmbetul pe buze palme peste posteriorul ei plin de grăsime, părea a fi mândră că e apreciată măcar de ei și își mișca fesele, parcă în semn de mulțumire … s-a întors spre mine uitându-se lung, încerca să-și șteargă zâmbetul prostesc de pe față, aștepta să-i spun ceva, să fac vre-un gest … aștepta degeaba. Am golit în grabă ultimul pahar … m-am ridicat puțin nesigur de la masă și m-am îndreptat spre wc-ul mizer al acelei bodegi. *Ai nevoie de ajutor? De ce nu vrea să tacă? #Poate într-o altă viață. Am închis în grabă ușa evitând să mai primesc vreun răspuns din partea ei. Brusc am început să mă gândesc la casă … casă dulce casă – mulți se gândesc la vile luxoase sau apartamente de lux (cutii de chibrituri supradimensionate) – mi-e dor de wc-ul meu, mă așez pe “tron” (nu știu de ce, dar acasă e meru cald, în orice alt loc îngheț căcându-mă), un ziar e mereu la îndemână și hârtia igienică e moale … da, asta numesc eu casă – în schimb aici sunt bude turcești în care risc mereu să mă tot duc odată cu rahatul expulzat din mine, ziare nu găsesc niciodată, poate doar unele încercări poetice scrise cu …(never mind), cât despre hârtie igienică …(again, never mind). Era să uit … MIROSUL! cred că și cel mai rezistent stomac s-ar fi întors pe dos. Așa mi s-a întâmplat și mie de câteva ori … acum am învățat să nu-mi mai pese, am învățat și să-mi țin respirația. Făcându-mi loc printre mese și vreo 2-3 boschetari care dormeau pe jos, ajung la masa mea. Îmi iau caietul și pixul și mă îndrept spre ieșire. *Pleci deja? Nu am spus nimic, vroiam să ajung cât mai repede într-un pat moale unde să dorm până mâine dimineață. Trecând printre blocurile gri încerc să-mi imaginez câmpiile pe care am crescut … nu am crezut că mă voi înstrăina vreodată atât de mult de acele locuri, nu credeam că am să cresc vreodată … oricum, nu în felul ăsta. De fapt nu știu cum mi-aș fi dorit să fiu, poate era mai bine dacă n-aș mai fi fost … sau cine știe, poate am și eu locul meu pe lume … când EL trebuia să-mi spună la ce sunt bun, s-a uitat atent la mine și a spus … never mind. Acum când stau să mă gândesc mai bine la momentul nașterii mele încep să cred că am făcut cea mai proastă alegere … am primit un corp care se tot strică și pentru care nu am primit nici o piesă de schimb, mi s-a spus că voi simți plăcerea atingerilor delicate prin fiecare centimetru de piele, dar nimeni nu mi-a spus nimic de durere și suferință, a, și încă ceva, cum dracu’ pot avea grijă de un corp care tot îmbătrânește, care a fost setat din start să se autodistrugă, puținele amintiri frumoase pe care le am le voi uita probabil cu timpul … de ce dracu’ ne încăpățânăm să ne naștem? Încep să mă apropii de casa amicului la care îmi pierd nopțile și încă de la o distanță considerabilă o serie de înjurături îmi clătește urechile … hm, nimic nou sub soare. Un scaun trece printr-un geam de la etajul al șaselea … iată și o noutate, de obicei aruncă doar cu tigăi și cuțite … probabil că prietena lui s-a supărat mai tare pe el de data asta, mă întreb ce dracu’ s-o fi întâmplat. Încep să urc încet, treaptă după treaptă (liftul era probabil stricat din ziua în care blocul a început să fie locuit – nimeni nu-și amintește să fi funcționat vreodată), destul de obositor pentru cei mai mulți locuitori ai acestui imobil … mie îmi plăcea, mă simțeam ca un om ce urcă treptele unei scări ce duce spre Paradis – idiot din partea mea să cred (să-mi imaginez) asta, am renunțat de mult la o credință într-o astfel de lume, de fapt la credința într-o astfel de lume văzută din umbra Bibliei și a Bisericii (scriu Biblia cu b MARE ca urmare a unui reflex de care nu mai pot scăpa. Voi reveni asupra acestui obicei – nu-i voi spune prost, doar obicei – mai târziu). Și iată-mă ajuns în fața ușii … întind cu nerăbdare mâna spre clanță, știu că dincolo de acest perete de lemn se află patul la care visez de câteva ore … *Să te fut în gură, pe tine și pe amicul ăla al tău! toată ziua și toată noaptea stai doar cu el, l-ai adus în casa mea și ai uitat de mine! gata! s-a terminat! ai de ales, ori eu ori el? și dacă ai de gând să te fuți în cur cu el atunci să nu o faci în casa mea! Asta nu-i a bună … am stat câteva clipe pe gânduri și am decis că “Bun venit”-ul meu în acea casă expirase de ceva timp. Am intrat în apartament, i-am salutat respectuos pe cei doi, care mai aveau puțin și se spintecau unul pe altul (n-aș fi vrut să mai intru deloc în acea casă, dar nu mi-aș fi abandonat caietele pline de nonsensuri scrise la beție nici dacă mi-ar fi căzut cerul în cap). Se uitau amândoi ciudat la mine … nu știu ce dracu’ ar fi vrut să spun sau să fac din moment ce era logic că auzisem tot ce o neliniștea pe “domnișoara” amicului meu. Mi-am strâns în grabă caietele și cele câteva haine care erau aruncate peste tot, și salutându-i cu politețe (spre marea mea uimire am fost ieșit din comun de calm) am părăsit apartamentul. Acum coboram cele șase etaje … nu mai eram în paradis, paradisul se transformase în iad, și ăsta nu era decât începutul … plecam dintr-un colț cât de cât liniștit al iadului pentru a merge în focul mistuitor din centrul infernului (în cazul în care acesta are un centru – la dracu’ iar vorbesc despre lucruri în care nu cred, reflexe și obiceiuri … da, le voi spune proaste de data asta). RIDICÃ-TE! Nu mai sunt legat … oare acum sunt liber? … primul pas … frică … nesiguranță … de ce sunt singur? … măcar nu mai sunt legat … din ceață apare o siluetă. - Cine ești? - Nu știu? tu cine ești? - Sunt … cine sunt? … nu știu cine sunt … tu știi cine ești? - Eu sunt femeie. - Oare și eu sunt femeie? - Tu ești altfel, eu nu sunt ca tine. - De unde știi? eu nu știu cum arăt, te rog spune-mi cum arăt. - Vino cu mine și-ai să vezi. Am plecat … am intrat în ceață … nu mai văd nimic … îi simt mâna … o urmez … îi urmăresc contururile corpului … îi simt căldura trupului său delicat … mă simt ca și când aș cunoaște-o de undeva … e plină de mister … mă fascinează și mă sperie. Atenția îmi este atrasă de un copac … e uscat deși e pe malul unui lac … formele lui contorsionate sunt într-o opoziție totală cu formele ei, iar spinii lui par a ucide până și viața … îl ating totuși … unul din spini îmi înțeapă un deget … o senzație ciudată îmi cuprinde întreg corpul. - Vino în lac. - De unde ai știut de el? - Aici m-am născut, tu nu te-ai născut în lac? - Eu vin din spatele unei uși. - Unde e acea ușă? - În pământ … eu vin din pământ. - Vino să-ți vezi chipul. Într-adevăr, eram altfel … de ce? Unde o să mă duc acum? … acasă? … îmi amintesc ultimele cuvinte spuse de tata înainte să-l văd ultima oară … “morții măti de nenorocit! ieși afară din casa mea! … să nu te mai văd niciodată!” … o da, cât de frumoasă e dragostea părintească, și totuși, eu unde o să dorm în seara asta? Mai e până la noapte, o plimbare prin parc o să mă mai destindă și mă va ajuta să gândesc mai limpede, îmi voi aminti de cineva care stă singur și îi voi face o vizită … una de 2-3 luni, sau ani. A trecut atât de mult timp de când viasm că o să devin un scriitor celebru, mă visam înconjurat de fani, niciodată singur … eram un puști visător. Și acum visez, încă poate prea mult, refuz să văd realitatea în care trăiesc, refuz să văd starea de degradare în care am ajuns, refuz să cred că am crescut și am trăit degeaba până acum. Întotdeauna sper că mâine va fi mai bine, mereu e mai rău … zilnic mă injectez cu doza de vise ce mă face să trăiesc în continuare. Mi-e deajuns să văd o rază de soare, o pasăre pe cer sau cerul plin de stele pentru a evada din banalul cotidian … ajung departe, îmi las trupul în urmă, nici măcar cerul nu mai e o limită. Stomacul meu gol mă aduce totuși cu picioarele pe pământ, am uitat când a fost ultima oară când am luat o masă decentă … nu mă plâng de experiențele culinare ale femeii amicului meu … sau poate mă plâng, mi se cuvine mai mult, vreau să fiu servit regește, sute de sclave să fie la discreția mea, fiecăreia să-i promit iubirea, toate să plângă după atingerea mea … mi-e foame rău de tot. Am văzut sfârșitul și acum simt că fac parte din el. O ploaie de frunze mă înconjoară, mă duce cu gândul la o imagine apocaliptică a unei ploi de sânge (de ce oare toată lumea vede sfârșitul ca pe un mare dezastru? de ce nu putem îndepărta aceste imagini macabre din gândirea colectivă? am putea să le înlocuim cu imaginea salvării, salvarea omenirii … de cine? de ea însăși … de ura și nebunia numită omenire). Vântul suflă din toate direcțiile, simt fiori ai unei morți iminente, și totuși știu că sfârșitul e departe. Mă uit în urmă și văd drumul ce l-am făcut printre frunze … urme ale existenței mele, dovadă ce mi-o aduc mie însumi că nu sunt doar o umbră … voi lăsa oare vreo urmă în istorie? voi trece ca vântul ce mă învăluie?! voi putrezi ca o frunză printre multe altele?! … mă doare viața, sunt sătul de ea, vântul bate tot mai tare, o ploaie rece și deasă începe să cadă din cer … de ce dracu’ trebuie să plouă tocmai acum? de ce acum când sunt pe drumuri?! mi-amintesc de anii în care nu-mi păsa de nimic, în care nu aveam grija zilei de mine, până și ploaia era altfel atunci … era caldă, ca un nebun dansam un ritm doar de mine știut, ore în șir nu-mi păsa de nimeni și nimic, apa era ca o binecuvântare, știam că nimic rău nu mi se poate întâmpla, eram rege, iar muritorii de rând nu mă puteau înțelege … nu știu dacă eu, cel de acum, aș fi putut înțelege bucuria cu care trăiam cândva și cele mai simple clipe din viață. Momentele disperate cer soluții disperate … mă va primi oare la ea acasă? am plecat în grabă spre bodega ce o părăsisem cu doar câteva ore în urmă, nu mi-aș fi închipuit că voi ajunge vreodată să-i cer ajutorul, eu care mă cred superior ei, care cred că lumea trebuie să-mi stea la picioare … cine sunt eu? … un înger ce și-a pierdut aripile … un demon ce și le caută … poate doar un tânăr cu prea multă imaginație … ce căcat! și-a terminat programul … aș putea merge la ea acasă … și ce să fac? să mă umilesc în fața ei? să o rog să mă primească în casa ei ca pe un câine fără stăpân? … NU! merit mai mult de atât, nu mă pot umili în felul acesta … #O sticlă de vin și 200 de rom … Mereu mi-a plăcut să “filozofez” cu sticla în față … nu știu de ce, dar e unul din lucrurile care mă ajută să trăiesc, oarecum … oare cei din bar se gâdesc la ceva în timp ce-și beau zilele? oare creierul lor îmbibat în alcool mai e în stare să gândească? oare al meu mai poate gândi normal? E deja două noaptea … încă un pic și se închide barul. Voi dormi pe străzi … n-ar fi prima oară, doar că acum e frig … sper totuși că alcoolul din mine o să mă încalzească în noaptea asta. Ies afară din bar, un frig pătrunzător îmi înțeapă tot corpul …aș fi în stare să merg și acasă acum. Precum fiul risipitor aș cade la picioarele tatălui meu și i-aș cere iertare … sau poate nu. Am urmărit un grup de boschetari care ieșiseră din bar după mine în speranța că au un adăpost cald în care să stea. Nu cred că îmi va fi prea greu să mă pierd printre ei. Acum câțiva ani nici în cele mai ciudate coșmaruri nu aș fi visat așa ceva … atunci arătam cu degetul spre cei în mijlocul cărora mă aflu acum și strigam … “DISTRUȘILOR!” … bine că e noapte, n-aș fi vrut să mă uit prin mulțime și să mă văd strigându-mi …. NENOROCITULE! Speranțele mele au fost zadarnice, spațiul închis dintre două blocuri era ceea ce ei numeau casă … pentru un loc pe un capac de canal din care ieșeau aburi calzi se dădeau lupte pe viață și pe moarte, nimeni nu dorea să adoarmă noaptea și să se “trezească” într-un sicriu a doua zi … frigul era dușmanul comun al tuturor, iar unul față de altul erau ca niște fiare sălbatice, probabil că și moartea s-ar fi simțit în nesiguranță în acel loc. Printre zecile de înjurături ce se auzeau de pretutindeni, mi-a atras atenția o fată care tușea. M-am îndreptat în grabă spre locul de unde se auzeau strănuturile tot mai dese și mai înfundate. Nu cred că avea mai mult de 16-17 ani … o pereche de pantaloni și un tricou era tot ce avea pe ea, nu știu ce s-a întâmplat cu papucii ei. Tremura din toate încheieturile … a început să plângă în momentul în care m-a văzut. #Liniștește-te, vreau să te ajut. Am intrat alături de ea în cutia de carton ce-i devenise casă. Mi-am scos toate caietele din ghizdan și i l-am dat fetei pentru a-și încălzi picioarele cu el. Nu părea să înțeleagă ce vreau să fac … i-am luat câte un picior în fiecare mână, erau ca două cuburi de gheață, am încercat să-i mângâi tălpile pentru a o încălzi, dar s-a retras în colțul opus al cutiei … am reușit în cele din urmă să-i acopăr picioarele … a înțeles și ea ce vroiam să fac … se uita în același timp la mine cu ochii aproape în lacrimi … aveam o bluză în plus și i-am arătat-o vrând să o întreb dacă vrea să o îmbrace … nu am mai apucat să întreb nimic, mi-a luat-o din mână printr-un gest aproape sălbatic … nu mai văzusem pe nimeni atât de speriat și de dezumanizat până atunci. Am încercat să o îmbrățișez pentru a-i încălzi tot trupul … s-a ghemuit și mai tare și a început să plângă … m-am descheiat la gheacă și m-am lăsat asupra ei încercând să o cuprind cât mai bine. *Te rog, nu mă viola. Cum s-a putut autodistruge atât de mult omenirea? … era atât de mică acea fată … puteam să văd sute de ani de suferință în ochii ei. Închis în bodegile pline de fum sau în apartamentul ce mirosea greu a igrasie am uitat să văd lumea ce mă înconjoară … am judecat și m-am crezut superior, acum mă uit în ochii ei înlăcrimați … știu că am fost unul din cei ce i-au adus atât de multă suferință … de acolo de sus, din tronul meu, am fost una din miile de voci ce i-au distrus viața … ce rost au câmpiile verzi și copacii înfloriți dacă nu pot aduce zâmbetul pe buzele uneia ca ea? ce rost are cerul senin și soarele cald de vară dacă nu-i poate lumina sufletul? … totul e de căcat! la dracu’ cu totu’! #Nu pot să-ți fac vreun rău, morții nu pot face nimic. Nu știu dacă a înțeles ce am vrut să-i spun, dar căldura trupului meu a făcut-o să se liniștească, deși părea că era pregătită să sufere. Ce dracu’ se-ntâmplă? unde sunt? de ce e atât de întuneric? de ce sunt singur? ură! peste tot e ură! … lumină, văd lumină! de ce nu ajung la ea? DE CE? *Hei, trezește-te, nu mai țipa! Nu știu când a trecut noaptea, nu am simțit frigul – se pare că în cele din urmă vinul și romul și-au făcut efectul. Mă uitam oarecum speriat la tânăra ce am întâlnit-o … *Se pare că nu ai mai dormit sub cerul liber până acum. Nu era prima oară, dar niciodată nu a fost așa … acum eram neajutorat, căutam mila precum un câine flămând, superioritatea cu care îi priveam pe cei din jurul meu cu o noapte înainte dispăruse ca fumul unei țigări stinse. *Hai cu mine, știu de unde putem face rost de niște mâncare. #Picioarele tale … *Stai liniștit, dacă nu am murit anu’ trecut, nu o să mor nici anu’ ăsta. Se pare că nu era pe atât de neajutorată pe cât părea cu doar câteva ore în urmă, sau poate că asta vroia să mă facă să cred. Gândul că urma să mănânc ceva era … plăcut (euforic chiar), și totuși ceva mă făcea să cred că stomacul meu va digera destul de greu ceea ce va trece prin el … dar ce dracu’?! peste o oră-două aș fi avut halucinații din cauza foamei, deci… Am insistat să o duc în brațe, chiar nu vroiam să-i înghețe picioarele, dar a zis că se simte mai bine așa, în plus face impresie artistică mai bună dacă e desculță și în felul ăsta primește mâncare mai multă. Am urmat-o fără să știu exact unde merge … o viață întreagă urmăm pe alții orbește până când în cele din urmă ne trezim singuri, nu vom mai ști încotro să mergem … vom muri?! poate da, poate nu … un lucru îl știu sigur, vom fi orbi, pentru că nimeni nu ne-a învățat cum să deschidem ochii. Ne apropiam de o biserică (scriu biserică cu B MIC … așa m-au învățat la teologie, dacă e vorba de clădire se scrie cu B MIC … în fine … like, whatever!), nu înțeleg cum ne-ar fi putut rezolva problema noastră o biserică, dar … *Hai mai repede, încep pomenile în cimitir. #Interesant … nu-mi plăceau cimitirele – mă rog, o să fac o excepție de data asta. Când eram mic mergeam în fiecare duminică cu bunica prin cimitir. Dădea tuturor de pomană pentru sufletul mamei sale – și bunica avea un suflet bun, acum a înnebunit (în momentul în care TU citești aceste rânduri ea e deja moartă, probabil îi era dor de bunicu, să le fie țărâna ușoară … amin) … oare nebunii au suflet? oare sunt nebun? Obișnuiam să-i urăsc pe acei cerșetori ce trăiau pe lângă cimitire, se pare că acum sunt unul din ei … oare sunt blestemat să devin tot ceea ce urăsc?! Cât de bună e coliva, nici cozonacul nu-i rău, cât despre vin … jos pălăria. Intram atât de brusc într-o lume necunoscută, într-o lume ce-mi dădea fiori. Trebuia să mă adaptez acestei vieți dacă vroiam să trăiesc. Nu am reușit să fac asta, era împotriva tuturor principiilor mele să trăiesc în acel mod: luni, marți și miercuri mâncam la cantina săracilor (mâncarea, dacă se putea numi mâncare, ar fi provocat diaree sau constipație și porcilor … din păcate nu aveam de ales, dacă o amestecai cu niște poșircă devenea oarecum … comestibilă), joi și vineri furam din magazine (în special din supermarketuri, acelea erau zilele în care primeau marfa și angazații nu prea erau atenți la oamenii care se plimbau printre sutele de standuri), iar sâmbata și duminica cerșeam la porțile bisericilor și prin cimitire. Așa au trecut aproape două luni, ziua încercam să nu murim de foame, iar noaptea făceam tot posibilul pentru a uita de frigul de afară. Odată cu venirea iernii nopțile geroase au devenit insuportabile chiar și pentru Ana (nu-i știu numele ei adevărat, n-a vrut să mi-l spună, așa că o voi numi Ana … e un nume simplu, la fel ca ea) care era obișnuită cu nopțile de iarnă petrecute pe stradă. IUBIÞI-VÃ! I-am luat trupul în brațe … mâinile mele tremurânde se pierdeau prin părul ei … buzele mele reci au început să-i sărute urechile … fruntea … ochii … nasul … buzele … mâinile ei se jucau pe pieptul meu … se jucau cu buzele mele … eram sub apă … nu puteam respira … nu-mi păsa … trupurile noastre deveniseră unul singur … ne pierdeam unul în ochii altuia. Iubirea … un cuvânt atât de frumos, un sentiment atât de puternic, cântată în balade, glorificată în poezii … aș putea scrie ore în șir despre acest nobil sentiment, dar nu iubirea ne-a adus împreună în acea noapte. Nevoia de a ne încălzi și de a nu muri a fost cea care ne-a apropiat. Și-a dat jos pantalonii … tremura și se uita la mine cu ochii înlăcrimați … *Ce mai aștepți?! știi ce ai de făcut … Era ca un miel dus la tăiere iar eu eram măcelarul nemilos. Am încercat să mă opun … a început să mă sărute, s-a strâns în jurul meu precum un șarpe (nici o aluzie la personajul biblic) … animalul din mine a înviat. Gemetele ei îmi dădeau fiori … nu puteam să mă mai opresc. Am provit-o în ochi pentru o secundă … m-am speriat, simțeam că sunt unul din cei ce au violato în anii petrecuți de ea pe stradă … nu puteam să mă opresc. Atenția mi-a fost atrasă de aburii ce ieșeau din trupurile noastre … era precum ceața ce învăluia munții prin care obișnuiam să stau vară de vară, acea ceață misterioasă care creează atât de multe legende, care inspiră și sperie în același timp … mereu doream să știu ce e în spatele acelui “zid”, iar când ceața se ridica … CÃCAT! misterul a murit. Aburii de căldură învăluiau trupul Anei, și pentru o clipă ea era cea pe care o căutasem toată viața. *Te iubesc … m-am speriat auzind acele cuvinte, misterul a dispărut, i-am văzut trupul murdar, mi-am dat seama că și eu eram la fel, mi-era scârbă de mine și de tot ceea ce devenisem … acel “te iubesc” m-a trezit la realitate. Cum putea trăi iubirea într-un suflet atât de chinuit? cum putea trăi iubirea în acel colț de iad înghețat? Am adormit. RESPIRÃ! Am ieșit din apă … aerul mi-a umplut iar pieptul … unde e ea? … unde sunt eu? … plâng … văd oameni fericiți în jurul meu … unde e ea? … mi-e frig … simt un trup cald … e ea? … nu, nu e ea … e mama … m-am născut … adorm … uit … unde e ea? M-am trezit devreme în dimineața ce a urmat. De obicei ea se trezea prima … nu și de data asta. Dormea atât de liniștită, nu mai tremura, trupul ei era cald. #Trezește-te somnoroaso! *Hm … am dormit atât de bine. #Hai că trebuie să mergem. *Unde? #O să vezi tu. Nu am mai mers de mult timp în acea bodegă, dar aveam nevoie urgentă de ajutorul chelneriței. Venise iarna iar pe străzi viața era din ce în ce mai grea, și de dragul Anei eram gata să accept orice compromis. *Ce facem aici? nu îmi place locul ăsta. Se uita speriată la fețele celor din bar … nu trebuia să fiu un geniu pentru a înțlege motivul fricii sale. #Rămâi la masa asta, mă întorc imediat. *Iată uite cine vine în vizită, și le-ai adus și “păpușa” clienților mei. Aș fi vrut să … trebuia să o snopesc în bătaie, dar trebuia să mă abțin. *De ce te uiți atât de încruntat la mine? să nu-mi spui că e cu tine acum … Deși nu ziceam nimic chipul meu răspundea la orice întrebare. * … ca să vezi, i-a spune-mi, se fute bine? e mai bună ca mine la pat? #Când o să am un pat o să-ți spun. *Ca să vezi, ai rămas pe drumuri, iar acum ai venit la mine să-mi ceri ajutor… Unde a fost ascunsă această răutate până acum? înainte nu era așa … totuși e și vina mea pentru că se comportă așa cu mine, poate dacă aș fi stat pentru o clipă să o ascult, poate … la dracu’ cu toate părerile de rău! acum nu e momentul pentru ele, am venit aici dintr-un motiv, dacă mă va ajuta e bine, dacă nu asta e, în nici un caz nu voi sta să mă milogesc în fața ei. Mă calmasem, nepăsarea era tot ce mai putea citi pe chipul meu. *O să te ajut, poți veni să stai la mine, dar fără ea. #Nu pot să o las în stradă. *De ce nu?! e de vreo 3 ani pe străzi, un an în plus sau minus va fi tot una pentru ea. #Atunci voi sta și eu cu ea, dacă vom muri, măcar vom muri împreună. *Ca să vezi, mi se pare mie sau te-ai îndrăgostit de ea? #Poate … *Bine, vă primesc pe amândoi, dar cu o singură condiție … Știam că nu o să-mi placă ceea ce urma să aud, dar din păcate nu aveam de ales, iar chelnerița știa asta. * … o oră pe zi ești doar al meu. 10 minute cu ea mi se păruseră prea mult pentru o viață întreagă … o oră! o oră de infern în fiecare zi! … am scrâșnit din dinți și am înghițit în sec. #Dă-mi cheile. Erau două bucăți de tablă pe care le-am luat în grabă de pe tejgheaua barului … două bucăți de tablă! … pentru asta mi-am vândut sufletul?! pentru doă bucăți de tablă?! … încercam să mă consolez cu ideea că voi aduce o rază de lumină în sufletul cuiva … și totuși. #Vino! *Acum unde mergem? # … acasă. Am mai fost doar o singură dată în apartamentul ei (strada Libertății, blocul 5 aprartamentul 34), știam adresa ca și când aș fi locuit acolo dintotdeauna. Nimic nu era schimbat, parcă timpul ar fi stat în loc în acea casă. *Vom sta aici de acum înainte? mie îmi place, e plăcut, și e … cald. Aș fi vrut să zic ceva, aș fi vrut să-i împart bucuria … intrasem în locul în care, încetul cu încetul aveam să-mi îngrop sufletul … am reușit totuși să zâmbesc. *Vreau să mă spăl, unde e baia? M-am apropiat de ea și am început să-i dau jos hainele infecte ce-i acopereau trupul … la fel făcea și ea … eram unul în fața altuia, eram goi … două trupuri murdare. Brusc realizasem amândoi în ce stadiu de degradare ajunsesem. Picăturile de apă cădeau pe trupurile noastre și în urma lor pielea putea iar să respire … nu mi-aș fi putut imagina niciodată că e atât de frumoasă … pielea îi era atât de albă, părul atât de negru, trupul ei mirosea atât de bine … *De ce te uiți atât de surprins la mine? #De ce nu … *Ai ochii atât de tulburi … de ce nu strălucesc? #Așa sunt ochii celor ce mor. M-a strâns cu putere în brațele ei delicate … am cuprins-o și eu, i-am sărutat fruntea … mi-a sărutat pieptul. *Încă trăiești, nu uita asta. Hainele noastre infecte erau în mașina de spălat, așa că tot ce ne rămăsese pentru a ne ascunde goliciunea erau chiar trupurile noastre goale. Îi simțeam inima cum îi bătea lângă pieptul meu. Ne-am întins în pat unul lângă altul … unul peste altul … unul într-altul. Degetele mele se jucau pe trupul ei, eram ca un începător ce descoperea pentru prima oară frumusețea formelor feminine. Buzele ei îmi mângâiau pieptul, îmi mângâiau gâtul, se contopeau cu buzele mele într-un sărut ce dura o veșnicie. Își lăsa părul ei lung să se joace pe tot trupul meu, tresăream la fiecare atingere, simțeam iar că trăiesc … Pentru ea … Ai adormit pe trupul meu cald … pe trupul meu gol. Îți urmăream contururile corpului, mă jucam în părul tău moale. Aveai un miros atât de plăcut … nu-l puteam numi, era dulce, fin, aproape îmbătător … era parfumul trupului tău, ascuns până atunci simțurilor mele de mizeria ce ne înconjura. Buzele tale erau lipite de pieptul meu, mă sărutai în timp ce dormeai … un sărut atât de lung, inconștient și totuși sincer. Îmi plăcea atât de mult … mă simțeam ca și când buzele tale mi-ar fi sărutat dintotdeauna pieptul, ca și când mi-ai fi fost sortită dinainte de naștere … tu ești motivul pentru care am acceptat să mă nasc. Mâinile tale căutau în somn corpul meu … se jucau prin părul meu așa cum eu mă jucam în al tău … vârfurile degetelor tale se jucau cu buzele mele, coborau pe piept și apoi urmăreau orbește linia brațelor, îmi strângeai palmele și cădeai tot mai adânc în lumea viselor. Picioarele tale erau încolăcite în jurul picioarelor mele, genunchii îmi atingeau coapsele dându-mi fiori, degetele se plimbau pe tibii … tremuram de plăcere, plăcerea unuia ce este atins pentru prima oară de o femeie … dar nu era prima oară … niciodată ca acum, acum făceam un sacrilegiu, un înger îmi atingea trupul. Mă jucam cu sfârcurile tale … zâmbeai, și ieșind pentru câteva secunde din lumea viselor mă mușcai de piept … mă durea și îmi plăcea … adormeai iar, continuai să mă săruți. Am scris aceste rânduri pentru tine, Ana, nu știu dacă voi avea vreodată curajul să ți le arăt … mi-e frică, nu vreau să te îndrăgostești de mine, nu vreau să suferi, deși poate mă iubești deja … mi-ai spus că mă iubești, dar nu vreau să cred … nu pot să cred că un înger poate iubi un demon. TREZEȘTE-TE! Unde sunt? … ce se întâmplă? … câți ani am? … parcă ieri făceam primul pas … o strigam pentru prima oară pe mama și îi umpleam ochii cu lacrimi de fericire … simțeam pentru prima oară durerea … învățam să o suport … plângeam. Sunt un pui de om … sunt tânăr … sunt un bărbat în devenire … în fiecare zi sunt din ce în ce mai mort … prima întâlnire … primul sărut … prima clipă de dragoste … totul îmi pare un deja-vu … totul mai puțin ea … imaginea fetei ce am iubit-o încă înainte de a mă naște îmi bântuie fiecare secundă a vieții … o caut în fiecare fată … mereu caut acea atingere delicată … acei ochi cristalini … acele buze moi. Am vrut să merg la bucătărie pentru a-mi face o cană de cafea … Ana încă mai dormea … îmi căuta trupul și a găsit perna pe care a strâns-o cu putere la piept. Se auzi ceva dinspre ușă, cheia începu să se rotească în încuietoare și ușa se deschise. *Bei cafea seara? te-a epuizat puștoaica?! N-am vrut să-i răspund … aș fi vrut să dispară, să nu o mai văd, de ce nu moare? cât de mult aș vrea să moară! *Sper că nu ai uitat de înțelegerea noastră. S-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat pe la spate … a început să-mi mângâie pieptul și să-mi sărute gâtul. Aș fi vrut să o lovesc, să-mi vărs toată ura pe ea … eram atât de neputincios. #Ai chef de o conversație? *Sunt plictisitoare conversațiile, vroiam cândva să vorbim … acum fute-mă, dacă vrei, vorbim după. #De ce vrei să fac asta? de ce eu? *Ești altfel, tu nu ești ca cei printre care trăiesc zilnic, când te-am cunoscut ai fost ca o gură de aer pentru mine. #Iar tu mă sufoci! S-a retras, nu mă mai atingea, pentru o clipă am crezut că mă înțelege. *Te aștept în cameră … Începusem să tremur. Nu știu dacă de frică sau nervi … poate amândouă, poate niciuna. O presimțire a ceea ce urma să fac. Nu știu de ce îmi era atât de greu, nu era prima oară când amestecam utilul cu plăcutul (mai mault sau mai puțin plăcut) … fie că vroiam sau nu să recunosc o iubeam pe Ana, iar asta schimba totul. Cum aș putea descrie ceea ce a urmat … oribil e prea puțin … morbid … acea senzație a morții care sperie (de obicei văd moartea ca pe cea mai frumoasă dintre femei … nu și acum). STOP! mă voi rupe de această lume pe care o “creez”. Pentru o clipă voi ieși din pielea personajului căruia i-am dat viață. Nu știu dacă sunt altfel decât acest personaj căruia nici măcar n-am fost în stare să-i dau nume. Scriu o poveste care nici măcar nu știu dacă e a mea sau a lui. Ar putea fi povestea mea, o poveste ce am trăit-o sau o voi trăi, dar … dar ce? cum voi scrie ceva ce nu am trăit? Poate am trăit aceste evenimente într-o viață ce am avut-o înaintea vieții … reîncarnare?! hm … nu sunt un adept prea convins al ideii deși mi-ar plăcea, mi-ar plăcea ideea de a fi trăit câteva vieți înainte de ceea ce pentru mine e prezent, iar acum să scriu acele evenimente trecându-le printr-un filtru al modernității și apoi considerându-le ca fiind parte din imaginația mea. De curând cineva mi-a spus că sunt un înger … sunt un demon, un demon ce caută să-și redobândească locul ce i-a fost luat pe nedrept … vreau să fiu iar un zeu. Carnea ce mă acoperă e omul ce-și caută nemurirea. La fel e și personajul meu, își caută glorificarea însă se afundă tot mai mult în moarte și disperare. #A trecut o oră, dă-te jos de pe mine! *Nu vrei două ore? mă simt atât de bine. Am împins-o într-o parte ca și când ar fi fost o pătură ce mă sufoca. Mă simțeam ca o curvă ce tocmai își terminase treaba și acum plecam la următorul client. Am ajuns în bucătărie căutând aproape orbește cana de cafea, vroiam să stau jos câteva minute pentru a-mi aduna gândurile … am auzit o voce strigând după mine din camera alăturată. *Unde ai plecat? #De cât timp te-ai trezit? *Câteva minute. #Am plecat să fac o cafea, vrei și tu? *Cât e ceasul? #Aproape 12 noaptea. *Cum poți să bei cafea la ora asta?! #Mi-era poftă, nu mai băusem de mult cafea. Ar fi trebuit să mă simt vinovat pentru ceea ce făcusem? tot ce am făcut a fost pentru ea … ar fi trebuit să-i spun situația în care mă aflam? era mai bine să țin totul ascuns? … dracu’ știe! *A venit amica ta acasă? #Probabil, era lumina aprinsă la ea în cameră. *Vreau să-i mulțumesc mâine pentru că ne lasă să stăm la ea. #Așa să faci. *Ce s-a întâmplat cu tine? Nu i-am mai spus nimic, mi-am lăsat cana de cafea lângă pat și am început să admir crăpăturile din tavan. Nu știu exact de ce, dar de fiecare dată când făceam asta mă calmam, îmi treceau toate gândurile morbide … îmi scăldam sufletul în râurile cu care asemănam acele crăpături. Și-a așezat capul pe pieptul meu și a adormit. Îi plăcea să adoarmă în acel fel, se simțea în siguranță … și totuși, eu eram cel care avea nevoie de ea. Am mai stat așa câteva ore, fără a mișca măcar un mușchi, doar ochii mi se plimbau în toate direcțiile căutând parcă ceva în acea cameră. URÃȘTE! De ce nu o întâlnesc? … de ce nu pot trăi fără ea? … urăsc totul … văd doar distrugere … vreau să o uit … vreau să fiu altfel … vreau să nu o mai iubesc … nebunia mă cuprinde … un blestem … asta e viața mea, un blestem … toată viața e un blestem și sunt înconjurat de blestemați care se resemnează cu o existență de doi bani … îi urăsc pe toți … le urăsc nepăsarea … urăsc prostia în care ei se scaldă și în care vor să mă sufoce … cum pot scăpa de ceva ce e pretutindeni? … doar moartea m-ar putea salva … mi-e frică să mor … mi-e frică de tot … urăsc tot ce-mi provoacă frică. Zilele alături de ea era mai mult de cât plăcute, nu știu cum era înainte de a ajunge în stradă, dar ceva mă făcea să cred că pentru prima oară în viața ei era un copil … se oprea din când în când și îmi spunea ceea ce nu îmi plăcea să aud, îmi spunea că mă iubește … aș fi vrut să-i spun și eu asta … nu puteam, nu atâta timp cât nu puteam fi doar al ei. Ea era doar a mea, ziua îi eram ca un frate ce-i purta de grijă, iar noaptea eram amantul ce-i purta sufletul în focul Iadului, lăsând-o apoi să se răcorească pe pieptul meu, în ritmul bătăilor inimii, inimă ce se auzea tot mai greu pe măsură ce orele nopții treceau iar noi adormeam. Dimineața sau seara, înainte ca Ana să se trezească sau după ce adormea, venea “ea” la mine, trebuia să-mi achit datoria, trebuia să mai mor un pic. Au trecut aproape 4 luni. Ajunsesem pe marginea prăpastiei … vroiam să mor, nu mai puteam continua așa. *A adormit puștoaica? #Ce te interesează? *Hm … te aștept la mine în cameră. Nu știam ce să mai fac … îi vedeam trupul pe jumătate dezvelit al Anei, mâinile ei căutau trupul ce nu mai era de câteva minute lângă ea. Era atât de inocentă, iar eu eram un monstru … pentru prima oară în ultimii 4 sau 5 ani am permis unei perechi de lacrimi să curgă din ochii mei … nu știam de ce dar brusc, ideea de a pleca și de a lăsa totul în urmă mi s-a părut genială, al dracului de genială … incredibil de stupidă aveam să gândesc câteva zile mai târziu, dar nu și atunci. M-am îmbrăcat și am plecat în grabă luând cu mine doar caietele mele și un pix, sau așa credeam … o luasem și pe Ana, era în mintea mea, era lângă mine … eram iar singur … murisem iar. Mă grăbeam să ajung nicăieri, treceam de pe o stradă pe alta … era o noapte liniștită, tăcută. Într-un mod ciudat această stare mi se transmisese, nu-mi mai păsa de nimic … pentru o seară rațiunea din mine încetase să-și mai pună vreo întrebare, nu mai exista nici un “de ce?”, nici un “cum?”, “când?” … lăsasem în urmă toate aceste întrebări, lăsasem în urmă și orașul. 4 ore au trecut precum 4 minute, brusc mă trezisem la marginea orașului … curve înalte, curve scunde, grase și slabe, urâte și … foarte urâte. Asta mă aștepta la ieșitrea din orașul “mult iubit”. Una din ele mi-a atras atenția, avea legată de gât o bucată de carton prin care își făcea reclamă … “SUG PULA ȘI PENTRU BONURI DE MASÔ Incredibil, am trăit să o văd și pe asta … încep să cred că am trăit prea mult. O curiozitate mai mare ca a unui copil de 2 ani m-a cuprins brusc, trebuia să aflu dacă “superoferta” era pe bune. *Bineînțeles că e pe bune, dar dacă vrei să mă plătești cu bonuri, să-mi arăți mai întâi termenul lor de valabilitate, că a venit odată unu și după ce am muncit mai bine de o oră mi-a dat bonuri expirate. #Vai! cât de tragic … mă abțineam cu greu să nu izbucnesc în hohote de râs, acel gen de râs isteric și incontrolabil … după cum spuneam … incredibil! vreau să beau o țuică. Nu mai știu exact ce oraș urma după cel în care mă aflam, dar gândul că voi fi și acolo întâmpinat de un pluton de curve m-a făcut să mă întorc din drum. Mă simțeam ca și când aș fi fost drogat … nu-mi puteam explica în nici un fel acea stare de liniște interioară ce mă cuprinsese, acea nepăsare ce mă speria până și pe mine … mizeria lumii în care trăiam nu-mi mai crea repulsie, nu-mi mai păsa de Ana deși îi simțeam lipsa … probabil că toate orele petrecute în pat cu chelnerița îmi anesteziaseră toate simțurile și sentimentele. Am ajuns în parc. E dimineață. O fată vomită într-un boschet. Mă apropii de ea și simt o duhoare de poșircă. #De ce ai băut ca proasta? Îmi arată muie și căzu în boschetul în care tocmai vomitase. Cât de profundă poate fi existența umană, cât de ironică e prostia în care ne scăldăm … o existență ironic de profundă în prostia ei. Aș fi un geniu dacă aș ști ce am vrut să spun. Tind să cred că mă drogasem cu aerul ce-l respiram. Am plecat fără a-mi păsa câtuși de puțin de soarta ei … nu știu ce se întâmpla cu mine. Am făcut o tură de parc … gunoierii începuseră să adune (normal) gunoaiele. Din motive nu chiar atât de greu de înțeles, acea fată era privită ca un gunoi … urăsc momentele când îmi pasă de persoane necunoscute. #Alo, gara! doamna! (mă rog, arăta mai mult ca un … domn) e o fată acolo nu e un gunoi! *#?În cazul ăsta ia-o de aici, băiete! Hm … ce dracu’ să fac? ultima necunoscută pe care am ajutat-o m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea … încă o mai iubesc pe Ana. Și totuși, poate fătuca asta mă primește la ea acasă. #Hai, trezește-te, doar nu vrei să te arunce omuleții ăștia veseli la groapa de gunoi. *Unde vrei să mă duci? #Acasă. *Acasă la tine? #Nu, acasă la tine. *Eu nu am casă. #Hm … perfect. *Hai totuși cu mine. Nesiguranța zilei de mâine nu mă mai speria de mult … în cel mult o lună venea vara, afară era deja cald, încă nu uitasem cum și de unde să fac rost de mâncare … eram pregătit pentru orice … sau, aproape pentru orice. #Îmi spui și mie unde mergem? *Ai să vezi tu. #Hm … ok. O priveam pe această tânără și îi admiram încăpățânarea cu care își menținea echilibrul. Părea destul de îngrijită (mă rog, îndeajuns de îngrijită pentru o tipă pe care tocmai o culesesem din boscheți), ceea ce mă făcea să cred că are totuși o casă, sau ceva de genul ăsta. Și brusc … a căzut. #Abia te-am cules din boscheți, n-am chef să te adun de pe jos din 5 în 5 minute. *Bă! (se uita la mine în cel mai ciudat mod posibil, pentru o clipă mi s-a părut că vrea să-mi spună ceva inteligent, dar mi-am dat repede seama că era prea mult pentru ea la acea oră) … sugi pula! #Pot trăi și fără … Probabil că la un moment dat în viață o să aflu de ce mi se întâmplă toate aceste faze ciudate, deși sunt aproape sigur că e vorba de ironie divină. #Mai e mult până ajungem? *Unde să ajungem? Întrebare pentru creierul meu : de ce dracu’ mă țin după o tipă beată clampă, probabil și drogată, ce are rațiunea trimisă în vacanță? #În Germania … mai e mult până acolo? *Dar nu mergem în Germania, mergem la mine acasă. #J.C. !(Jesus Christ) cu ce am greșit? parcă ziceai că nu ai casă. *Păi nu am. #În fine … dacă mai pierd o oră sau două din viață nu o să mor, am pierdut deja mai mult de 22 de ani. În cele din urmă am realizat că avea dreptate, stătea la o casă de copii … avea casă și totuși nu avea casă (totul mi se părea atât de cunoscut, ca și când aș fi avut un deja-vu ce ținea câteva ore nu doar o clipă, dar de ce?). Au mai trecut câteva ore până când a reușit să-și revină din beție, timp în care am reușit și eu să adorm, asta până când … a căzut (din pat de data asta). Corpul ei slab și osos a făcut ca zgomotul să se audă mai puternic decât în mod normal. Somnoros, am ridicat capul de pe masa pe care adormisem. #Nu te mai culeg de pe jos nici dacă mă bați. S-a uitat destul de speriată la mine, mă studia încontinuu din cap până-n picioare … parcă ar fi văzut o fantomă. S-a ridicat în grabă și s-a dus până la șifonier … nu știu exact de ce dar cineva dormea înauntru. A dat ușor din cap, aprobând ceva în mintea ei, și s-a întors spre mine. *Tu cine dracu’ mai ești? #Sunt … brusc mi-am amintit, o cunoșteam pe acea fată, deși se pare că ea nu mă mai cunoștea pe mine, eram în primul an de facultate, era vară … Cât de ciudată e viața … ieri visam la una și la alta, azi nu știu ce să fac cu viața mea, mâine … mâine nici măcar nu știu dacă voi mai fi viu. Totul se complică într-un mod alert, iar camera jegoasă de cămin nu mă ajută în nici un fel să-mi găsesc liniștea. Încerc să evadez, să văd dincolo de ce e în jurul meu, dincolo de podeaua plină de praf, dicolo de paturile, care deși par curate și aranjate poartă în ele istoria a sute de oameni care și-au petrecut pe aici mii de nopti … cine știe, poate unii din ei stăteau la fel ca mine, cu o foaie și un pix în mână și scriau sentimente pe care poate le simt și eu acum … câte partide de sex … câte vieți au fost irosite în aceste camere ? dar câți au fost cei ce și-au împlinit visurile ? câți au fost cei care au iubit cu adevărat ? câți au fost cei care au îndrăznit să schimbe lumea ? câte povești ar putea spune pereții dacă cineva ar avea timp să-i asculte … eu nu sunt acela care să asculte ce zic pereții … tre’ să plec la cursuri. Am ieșit din camera mea … cu pași pierduți mă îndrept spre facultate. Coridorul căminului mi se pare interminabil, pereții galbeni cu un model floral de prost gust îmi provoacă greață și repulsie pentru tot ceea ce e în jurul meu … trec în grabă pe lângă celelalte camere încercând să ignor manelele ce se aud de după ușile numerotate … ca într-o închisoare … urletul unei fete se aude de după o ușă … aplec capul și merg mai departe … « n-am ce să fac pentru a o ajuta, fiecare își face alegerile sale » … încep să cobor scările încercând să mă gândesc la orice altceva … mă uit afară … e primavară, totul începe să se înverzească … mai puțin blocurile care pe zi ce trece sunt tot mai gri, tot mai sumbre și mai fantomatice … rămăsițe ale unui sintem ce a fost cândva … cutii de chibrituri supradimensionate în care oamenii locuiesc precum niște sobolani, într-o mizerie ca de porci, sperând la zile mai albe … precum penele unui corb. Încetez să mai privesc peisajul morbid de afară și mai cobor încă câteva trepte … mersul mi-e greu și nesigur … din când în când pășesc pe mucurile de tigară aruncate în grabă de cei ce au trecut pe acolo înaintea mea. Încerc să-mi distrag iar atenția de la mediul în care trăiesc și mă uit cu atentie la treptele pe care pășesc … pentru prima oară văd bulinile care ar trebui să le înfrumusețeze … mă pierd printre ele, sunt verzi, roșii și galbene … ca într-un univers al unui nebun … toul pare atât de amețitor … mă văd plutind printre stele … sunt verzi, roșii și galbene. Cineva coboară scările … mă izbește în graba lui … probabil fără intenție … ies repede din universul de câteva secunde în care intrasem atât de ușor … îmi continui coborârea … ajung în fața oglinzii de la parterul căminului … toată lumea se oprește acolo … uitându-se cu vanitate la propria lor reflexie, aranjându-și firele de păr « rebele » și verificând dacă îmbrăcămintea le e impecabilă … nu mi-au plăcut niciodată oglinzile, nu mi-a plăcut niciodată propria refexie … mă opresc … o clipă … mă uit în adâncul ochilor mei pentru a vedea dacă sunt eu cu adevărat cel din oglindă … văd aceeași ochi … triști … tulburi … ochi care au visat cândva să ajungă la stele, dar care acum văd doar mizeria în care chiar eu am început să mă acomodez, trăind într-o letargie a neputinței din care nu mai pot … nu mai vreau … să ies … « întârzii la cursuri » mereu îmi spun ceva de genul ăsta când mă cufund prea mult în acest moft al neputinței … pentru un oarecare interval de timp această trezire bruscă la realitățile studențești mă ajută să merg mai departe … am ieșit pe ușa căminului … dispre cimitir vântul adie ușor … miroase a moarte … cât de ironic … un camin, loc în care oamenii sunt în floarea vârstei, lângă el … cimitirul, locul de cazare al celor ce și-au încheiat socotelile cu viața, și totuși, dacă stau să mă gândesc mai bine, căminul meu seamănă destul de mult cu un cimitir … câte cinci oameni se află în spatele fiecărei uși de « cavou » … noaptea, cei ce și-au pierdut speranța umblă beți pe coridoare, precum fantomele ce nu își mai găsesc liniștea … poate la vară o să mă mut într-un cimitir, acolo nu plătesc chirie cât timp sunt viu. Grăbesc puțin mersul pentru a scăpa mai repede de imaginea cimitirului. Merg pe aleea ce duce la stradă … semaforul arată culoarea roșie … îmi mai pierd un minut din viață așteptând … cutiile de metal rulează în toate direcțiile într-un ritm alert … toți se grăbesc să ajungă undeva … nimeni nu mai stă să observe, nici măcar câteva secunde, lumea în care trăiește … semaforul arată verde, cutiile de metal s-au oprit, un val de oameni se grăbește să traverseze … parcă ar fi furnici … fiecare își face munca sa individuală pentru a ajuta la binele « coloniei » … colonia, marele oraș în care stau, umplută de mușuroaie de ciment ce se înalță deasupra orizontului … când una din « furnici » moare celelalte știu de tragedia ei ? e doar un om din miile de oameni … nimeni nu-l va plânge, nimeni nu-l va cinsti, nimeni nu îl va urma dincolo. Era aproape să uit să trec strada … am fugit cât am putut de repede … nu îndeajuns de repede să evit înjurăturile șoferilor nervoși … sunt mândru, pentru câtea secunde am întrerupt acest sistem robotizat care ne conduce pe noi toți. Mandru de « fenomenala » mea realizare merg mai departe pe trotuar … mă uit îndelung la locul unde îmi voi petrece urmatoarele câteva ore. La facultate mă întâlnesc cu un coleg care din câte se pare e destul de nervos … vrea să bea ceva pentru a se calma dar nu are cu cine … decid să fac « sacrificiul » de a lipsi de la facultate și merg cu el să bem ceva care să ne mai aline suferința … cel puțin suferința lui. Sunt bune … nu sunt bune … avem nevoie de ele … nu avem nevoie de ele … sunt o binecuvantare … blestem … « dă să mai iau o gură de vodcă » … « unde rămăsesem » … sunt alături de noi când dăm de greu … ele provoacă toate problemele … sunt enigme … așa ne place nouă să credem … « să schimbăm subiectul, m-am săturat să mai vorbesc despre femei, mai dă o vodcă și hai să vorbim despre fotografii » … color … alb-negru … natură plină de viață … decadența orașului … opere de artă … căcaturi … experiență … noroc … « mi-e foame, hai să mâncăm ceva ». Plecăm iar prin acest oraș al nimănui, pentru a ajunge la un coleg și, ca doi români ce ne respectăm, să-i mâncăm ... (mâncarea, ce altceva). Noaptea se lasă ușor peste oraș … o altă viață începe la adăpostul întunericului, dincolo de luminile străzilor. Tot timpul mi-a plăcut să stau ascuns de privirile oamenilor, să trăiesc în umbră, dincolo de agitația nebună în care mai devreme sau mai tarziu ajungem să fim prinși și din care e aproape imposibil să mai ieșim … acum nu pot sta în întuneric, nu știu ce e dicolo de relativa siguranță a luminilor, așa că o să pun siguranța pe primul loc … nimic nu mai e sigur în lume. Trăim pentru a mânca … mâcăm pentru a trăi … sunt tot timpul flămând … îmi macin sănătatea … trăiesc pentru a bea … vreau să schimb asta … trebuie să mănânc … mă doare stomacul îngrozitor … mâncare, de cea mai proastă calitate … mi-e greu să-i spun mâncare … mai bine aș muri de foame … înfulec pe nerăsuflate ceea ce pentru mulți nu e decât gunoi … bestia din mine s-a calmat, macăr până mâine, sau până când voi găsi data viitoare mâncare … « aș mai bea ceva » … plec de la L spre primul bar ce îmi iese în cale … poate voi găsi pe cineva cunoscut acolo … poate cineva îmi va vedea trupul uscat, demn de milă … ochii mei mereu cerșetori de « fericire » vor îndupleca pe cinva să-mi stingă setea. « AJUTOR ! cineva să mă ajute să mă rup de această lume » … nimeni nu aude urletul ochilor mei tulburi … « un jeg » … « disperare » … « neînteles » … « ieși din barul meu jigodie » … pe ochii fiecăruia citesc câte ceva … dezgustul față de propria-mi condiție devine și mai mare. Plec spre închisoarea mea nocturnă … voi vedea alți ochi care îmi vor produce și mai multă angoasă, îmi voi dori sa fiu în altă parte … strada nu e cel mai plăcut loc în care să dorm. Capul mi-e aplecat … lumea asta de doi bani m-a învins și azi … mâine e o nouă zi în care va trebui să pierd … « cum o mai duci ? » … e oare adevărat, cineva îmi poate aduce « fericirea » în seara asta ? … se pare că nu … lumea merge la teatru … aș fi vrut să-mi beau mințile, dar în lipsă de altceva … Lumea bună a orașului e acolo … cei ce mă privesc de sus sunt acolo … nu vreau să rămân, dar câteva fete îmi atrag atenția … mereu am căutat iubirea fără a ști ce e … credeam că am gasit-o în fiecare fată pe care o întâlneam … ca un prost credeam că în fiecare EA voi găsi drumul spre Paradis … și ele sunt la fel … decid totuși să rămân … nimeni nu avea bilete la teatru, așa că urma să se organizeze o chetă … în sfârșit … « fericire ». Eram într-un grup destul de mare din care îl cunosteam doar pe X … am încercat să fac cunoștiință și cu restul … ce rost avea să fac asta, oricum trebuie să aud un nume de 100 de ori ca să-l rețin, cu atât mai puțin 6-7 nume … prea multe, însă fiind nou în grup … măcar ei să mă cunoască pe mine. Am cunoscut-o pe LS, era destul de deschisă cu mine … nu mi-a inspirat prea multă încredere, probabil încă sufar de sindromul hainelor negre, mentalității pesimiste și al machiajului excentric … ea mi-a oferit un zambet … sunt obișnuit ca lumea să mă privească cu încruntare, aproape uitasem cum e să primesc un zambet călduros din partea cuiva … nu-mi place să judec … nu voi judeca … pentru un moment atenția îmi e atrasă de altcineva, Alina are covrigi … mâncare ! nu va mai trebui să mănânc o zi, poate chiar două. « Desfă berea aia odată că mi-e sete ! » … gură după gură berea și vinul se scurg în noi … « nu mai e băutură » … nu se poate, încă nu sunt « fericit », mă uit cu o disperare calmă la cei din jurul meu … în interiorul meu nimic nu e calm, totul e o mare nebunie … lumea râde, totul se mișcă într-un ritm amețitor … totul mă sperie … încerc să-mi păstrez calmul … « credeam că nu mai ajungi odată cu bidonul ală de vin » … am auzit bine ? … din nou începem să ne bem mințile … LS îmi vorbește iar, de data asta îi vorbesc și eu cu mult mai multă deschidere decât am facut-o prima oară … avem unele idei comune … îi place să picteze … mi-ar place să știu să pictez … grupul se mărește … nu cunosc noii veniți … arată ca și când ar fi venit din (never mind) … timp de vreo ora se vorbește despre orice fără a se ajunge nicăieri, fiecare își povestește amintiri dintr-un trecut « glorios » … îi ascult fără a vorbi prea mult … nu-mi stă în fire să mă implic prea mult în astfel de discuții, prefer să observ … nu trag concluzii, fiecare are părerile lui … unii sunt deja beți … moartea e ca o beție … toți râdem în nebunia « fericirii » … ca într-un dans al morților ne mișcăm toți … « hai cu noi, fac cinste cu o bere » … plec cu LS și Alina … îi las pe ceilalți în nebunia autodistrugerii. Încă o oră a trecut … sunt beat … am vorbit mult cu LS în acest timp … vrea să pozez pentru amicele ei … chipul meu va fi pe o planșă … probabil uitată undeva într-un dulap se va umple de praf … poate norocul va face ca cineva, curios fiind, să afle cine e cel din desen, îl va pastra … îi va da foc … îl va arunca … nimeni nu poate ști … « plecați de aici, lumea vrea să doarmă » … am plecat … ne-am ascuns în întuneric … lumea ne-a alungat din lumină … mai vorbim câteva minute … Alina e mai tăcută, stă mai mult și ne ascultă … « trebuie să plecăm » … mi-a făcut plăcere să vorbesc cu LS, eram pregătit să plec bine dispus spre cămin … « poți să mă săruți, dar fără să simți nimic » … un sărut rece mi-a cerut LS … iarna fără fulgi de zăpadă … primavara fără câmpii verzi … carte fără litere … noapte fără stele … nu pot face asta, eu pun suflet în tot ceea ce fac … « da, de ce nu » … un sărut rece pe care am încercat să-l fac mai cald … se lasă noaptea … mâine voi căuta iar « uitarea ». Era așa cum trebuia să fie, nimic în plus sau în minus … toți mergem la teatru … cu un scop sau altul, rămânem dezamăgiți că nu putem intra și ne întoarcem pe străzi, în parc unde de obicei te afundzi în abis, dar de data asta închizi ochii și mergi mai departe. Se întâmplă să bei mai mult, iar tu nu te poți împotrivi la ceea ce trebuie să se întâmple, nu te cunosc de mult, dar mă bucur … că este cineva care mă ascultă, cineva a cărei prezență o simt, că nu a fost nevoie să adorm cu mâinile întinse la pereții grasiați … Când întâlnești ceva care te bucură mai mult de 5 minute tinzi să crezi că acesta e lucrul cel mai bun care ți se putea întampla ție vreodată, iar altul nu există. Așa credeam că va fi sărutul unui necuoscut, apoi mi-am dat seama că greșisem mult față de mine și mai ales de tine, inconstientă am continuat să fac asta. Și mă cuprinzi crezând că îmi este frig … LS Începe o nouă zi … și azi se va întâmpla tot ce s-a întâmplat ieri … doar forma diferă … nu știu dacă o voi mai întâlni vreodată pe LS … i-am promis că nu voi pune suflet … mă obisnuiesc cu ideea și ca deobicei închid totul în mine … sună telefonul … e ea, vrea să vin să pozez pentru amicele ei … mi-a mai spus ceva … « ce-a fost aseară să rămână între noi » … promisiunea asta o pot face, ba chiar mai mult, eram decis să-mi iau înapoi fărâma de suflet ce i-o împrumutasem. M-am dus la liceul unde învața … erau mulți copii acolo … eram cândva ca ei … a trecut mult timp de atunci. Peste tot pe pereți sunt tablouri și din loc în loc sclupturi … nu mă mai gândeam la monotonia orașului … am văzut-o pe LS … era tăcută … nici eu nu i-am spus nimic. Un atelier de pictură … un scaun așezat într-un loc liber, luminos … rămân cu Alina și Gabi înauntru … mi-au spus să privesc într-un punct fix … mi-am îndreptat capul spre calculator … ochii mei se mișcau în toate direcțiile … admiram schițele ce decorau atelierul … a intrat și ea în atelier … ochii mei au urmărit-o în timp ce trecea dintr-o parte în alta a încăperii … s-a uitat la mine și mi-a zâmbit … nu știu dacă i-am zâmbit și eu … din toate obiectele din atelier mi se fixează privirea pe un lacăt banal … enigma, necunoscutul, visele, fericirea, suferința, ziua de mâine, moartea … toate se află în spatele unor lacăte … norocul sau ghinionul face ca noi să avem doar câteva chei … deschidem lacatele și în spatele lor se află fericire sau durerea … asta aflăm doar după … « te uiți la lacăt ? » … de unde a știut ? … « toată lumea care pozează se uită la lacăt » … se pare că nu sunt singurul care are fixația asta … « hai să luăm o pauză » … îmi amorțise trupul, mă plimbam prin atelier … Rămăsesem singur cu LS. Am vorbit mai mult despre ce s-a întâmplat în noaptea precedentă … « poți avea încredere în mine, stai liniștită » … au venit fetele, îmi ocup locul pe scaun și îmi fixez iar privirea pe lacăt … îmi sună telefonul … era LS … s-a uitat la mine și mi-a zâmbit … i-am zâmbit și eu … încerc să-mi fixez iar privirea pe lacăt … nu mai puteam, mă uitam la chipul ei, din când în când își întorcea capul spre mine … mă prefac că mă uit în altă parte … oare a văzut că mă uit la ea? … vibrează telefonul … 1 SMS NOU … « de ce ești atât de tăcut ? » … nu am spus nimic, așteptam o nouă pauză, am continuat să o privesc … nu îmi mai feream privirea când se uita la mine … fetele au plecat să cumpere bere, voi gusta un pic din « nectarul zeilor » … mă uit la planșele pe care era chipul meu … nu-mi venea să cred, eram eu, arătam mai viu ca în oglindă … am început să vorbesc iar cu LS … nu mai eram tăcut … vroiam să-mi iau partea din suflet înapoi … iubea pe altcineva … a venit berea … o să fiu mai « fericit ». Trecuseră câteva ore … « hai să mergem acasă » … « hai să mai luăm o bere » … nu aveam unde să bem așa că am mers la mine la cămin … nu aș fi vrut să vadă lumea mizeră în care trăiam, nu mai conta, aveam bere. Stau în pat … lângă mine era LS … vorbeam despre tot ce ne trecea prin cap … ne-am sărutat … « să nu pui suflet » … am forțat un zâmbet … « nu-ți fă griji » … începea o relație destul de ciudată între noi … « nu vreau să mă folosesc de tine » … nu-mi păsa, o știam de doar două zile, dar sentimentele mele pentru ea creșteau … trebuie să țin totul în sufletul meu … e greu să fac asta, nu mă cunosc prea bine … știu că mai devreme sau mai târziu ceva o să cedeze în mine. Am mers cu ea până acasă … nu-mi venea să cred unde stă … îi spunea « casa mea » … era o casă de copii … vreau să aflu mai multe despre ea … sper să-i câștig încerderea … sper să-și deschidă sufletul pentru mine. Am plecat spre casă … nu mi-o pot scoate din minte … mi-a dat o pictură … un cal în mișcare … libertate … putere … frumusețe … va arăta bine pe peretele meu … o pată de culoare într-un univers gri … merg puțin mai visător prin orașul care nu te lasă să visezi … stomacul mă aduce din când în când la realitate … mă întâlnesc cu X … iar o să fiu beat. De data asta nu mai era la fel, decadența care mă împingea spre « uitare » dispăruse, nu vroiam să beau … sunt beat. Rupt de lume, picioarele mele abia atingeau pământul, mergeam fără a ști unde vreau să ajung … sunt în camera de cămin … a mai trecut o zi. Îmi deschid cu greu ochii … mahmureala lasă urme adânci pe chipul meu … ținându-mă de perete ajung până la baie … pentru prima oară văd că pereții nu au nici un model floral văruit pe ei … sunt albi … jegoși … aproape negri … totuși albi … am o problemă, o să meditez asupra ei mai târziu. Baia e … mirosul e insuportabil, nici o noutate. Încerc să-mi feresc privirea de oglinzile pe lângă care trec, îmi văd chipul, mi-e scârbă … ăsta sunt, nu vreau să fiu altfel, nu sunt gata să fiu altfel … îmi spăl fața cu apă rece, mă uit în oglindă … ochii mei … roșii, tulburi, goi … îmi las părul să-mi acopere fața, e mai bine așa. Ziua trece așteptând să mă întâlnesc cu LS. Copaci uscați, vremea e gri, vântul adie ușor, o bancă … LS e lângă mine, începem să povestim întâmplări din viețile noastre … « ai putea scrie un roman după viața mea » … zâmbesc gândindu-mă că glumește … LS începe să-mi povestească viața ei. Sorb fiecare cuvânt făcând paralele între viața ei și anii trăiți de mine … am avut o viață ușoară … LS zâmbește … în locul ei n-aș fi putut zâmbi … « vreau să scriu povestea vieții tale » … a zâmbit, poate crede că glumesc. Am vorbit în continuare cu LS … mă gândeam tot mai mult la romanul ce vroiam să-l scriu … nu știam cum vroiam să arate … vroiam să fie altfel … nonsens, nebunie, pictură … voi picta un roman, va fi abstract, spații goale în care voi turna suflet, voi picta fără culori … cei ce au suflet vor vedea cele mai frumoase nuanțe, va fi negru morbid, gri singuratic, albastru senin, verde crud, roșu aprins. Ea nu mă iubește, nu mă va iubi, voi suferi … ce e mai frumos decât să suferi pentru artă … o iubire pe malul mării sărate … e ca un foc ce se înalță până la cer, arde cu pasiune, se stinge repede, rămâne doar cenușa, e luată de vânt, rămânem cu o arsură pe suflet, ne gândim la ce a fost și ce ar fi putut fi … ea nu mă iubește. noi suntem morți fără a ști de moarte… în noi trăiește un viitor care și-a ratat justificarea propriei existențe… eu sunt o oglindă spartă în mii de cioburi și aruncată în mintea unui nebun … … suferința este un sentiment … LS 9.04.2006 Au trecut zile … nu mai știu ce simt pentru LS … nu o iubesc … nu pot iubi cât pentru doi … nu pot suferi cât pentru doi … sufletul meu nu poate muri pentru ea … mâna mea poate scrie pentru ea … durerea va fi mai lină … o voi scrie pe hârtie … lacrimi de cerneală vor păta foile cu litere … voi schița viața ei … ea îi va da culoare … eu îi voi da contur … o voi pune în ramă. Afară plouă … pe geamul unui bar picăturile de apă se preling precum viețile noastre … LS e în bar … sunt lângă ea … îi ating cu teamă mâna … i-am arătat « schița » … nu am putut să-mi dau seama care a fost reacția ei … nu eram atent … viața va trece și eu nu îmi voi da seama … LS « dă culoare » schiței … date … nume … viața celor dinaintea ei … viața celor ce au trăit odată cu ea … viața ei … va fi mai greu decât credeam … cum să transform nume și ani în sentimente … o cunosc pe LS îndeajuns de mult încât să știu ce simte ? … sper că da. Cum voi începe ? sunt multe spații goale în rândurile pe care mi le-a scris pe agenda mea veche … am citit de mai multe ori … speram să găsesc un sentiment printre acele cuvinte … nimic … din fericire în mintea mea erau încă vii imaginile care m-au făcut să-mi doresc să-i scriu viața … nu știu ce o să iasă … voi umple spațiile goale cu sufletul meu. Am început să scriu, deși nu știam exact ce vroiam să scriu, nici nu eram sigur dacă vroiam să mai scriu, și totuși …am început să scriu. Născută între Carpați … două mame și doi tați … sună ciudat … nu prea departe de adevăr. Un om din vechiul sistem care a îndrăznit să viseze … o viață nonconformistă … « nu vreau să divorțăm, dar trebuie să plec » … dragoste … bani … aventură … nu știu motivul exact al plecării plecării tatălui lui LS … nici ea nu a intrat prea mult în detalii. Cernavodă … oraș al unor timpuri ce au trecut … o nouă viață … o altă femeie … « mama e frumoasă, e ca o viperă » … ciudat mod de a-ți descrie mama … frumusețe, istețime, două fețe ?! … « și mama a mai fost căsătorită, cu un preot, a înebunit, acum e silvicultor » … o viață nouă altături de o nouă femeie, mai mulți copii lăsați în urmă, mă întreb iar … de ce ? am o familie normală, stabilă (cu excepția mea) … nu voi înțelege probabil niciodată, nici nu voi judeca … nici o judecată nu poate schimba trecutul, nici nu aș vrea să-l schimb … schimbările nu sunt mereu bune, sau aproape mereu. Sistemul a fost bun cu părinții ei … oameni medii muncitori … « tata era sudor, printre cei mai buni din țară, are o lucrare expusă la un muzeu de specialitate » … arta are atât de multe forme, fiecare o realizează prin propriile mijloace … aparatul de sudură va fi înlocuit cu pensonul. O mamă care împlinea un vis materialist … banii … mirosul lor … beția lor … nebunia lor : « deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune » … crudul adevăr … « era ziua lui tata, petrecea cu rudele, băutura se terminase … a plecat să mai cumpere … a luat cu o sticlă mai mult decât îi spusese mamei » … ciudat cum și acul din carul cu fân poate da peste cap un destin … destinul, acest « dans » ciudat … « dansez » ca un nebun printre picături … mă învârt într-un cerc … mâinile mi se mișcă incontrolabil … îmi pierd conștiința … încă stau în picioare … ritmul e din ce în ce mai rapid … ploaia mă îmbată … « dansați cu mine ! » le strig celor ce se uită la mine … « simțiți muzica ! » … « mișcați-vă în ritmul destinului meu ! » … umbre se alătură … mă învârt tot mai repede … pierd controlul … muzica nu se mai aude … încet-încet mă opresc … am obosit … ploaia e tot mai deasă … cad pe pământul rece și ud … muzica nu se mai aude … sunt singur. Poate așa suntem noi oamenii … atât de puternici … atât de fragili … azi avem Pământul la picioare … mâine pământul ne acoperă trupul. O viață în care a riscat … a câștigat … a pierdut totul … « tata s-a tăiat la mână în acea sticlă … și-a tăiat și tendoanele » … sistemul nu mai avea nevoie de un rebut … decăderea … alcoolul … au mai venit și alți copii, printre ei și LS. Totul e verde … ploaia cade tot mai greu … vântul împrăștie picăturile de ploaie … o cruce … cineva e lângă ea … plânge … nu-i văd fața … încerc să mă apropii … nu pot … încerc să văd ce scrie pe cruce … sunt prea departe … e ca și când nu trebuia să fiu acolo … văd totul fără a ști ce se întâmplă … cine plânge … pe cine plânge … se întoarce spre mine … lacrimi de sânge i se scurg pe față … își șterge lacrimile … sunt eu … vreau să fug departe de acel loc … mă apropii tot mai mult … numele meu e scris pe cruce … mă trezesc … am avut un coșmar … deschid bine ochii … camera de cămin … alt coșmar. Încerc să scriu … nu prea reușesc … ce cuvinte să aleg pentru a scrie decadența unui om ? cu ce culori să pictez totul ? negru ? nu, doar moartea o voi picta în negru … decadenta nu înseamnă moarte … ba chiar mai mult … în ciuda unui destin potrivnic a fost tatăl unor copii … și totuși … suntem sclavi ai propriilor greșeli … moartea e doar o izbăvire … puțini sunt cei pe care moartea îi ferește de rușinea propriilor greșeli … trăim pentru a suporta coseciințele … la fel și tatăl lui LS … « zâmbește, mâine poate fi mai rău » … nu știu dacă a zâmbit, dar a fost tot mai rău … când speranța moare rămâne iluzia alcoolului … familia odată prosperă se degrada tot mai mult … « am vândut totul și ne-am mutat » … lăsarea grijilor în urmă … începutul unei noi vieți … continuarea vechilor obiceiuri … amintirile trecutului ne urmăresc … fugim mereu … fugim în cerc … în fiecare zi retrăim ce am trăit ieri … ce au trăit alții acum un an … zece … dintotdeauna … « nimic nou sub Soare » … nimic nu întrerupe « dansul » … doar noi ne oprim … obosim, suntem ajunși din urmă și suntem călcați în picioare … încet-încet nebunia a consumat totul … « mama vroia să facă o casă nouă, tata vindea totul pentru băutură » … autodistrugerea unui om și a unei familii a continuat … tabloul unui răsărit de soare deasupra unei mări albastre s-a transformat în pictura unei zile mohorâte de toamnă … culori șterse, triste … tablou al suferinței … coșmarul fiecărui om, să ai totul, să nu mai ai nimic, să lupți zadarnic împotriva acestui destin potrivnic … e întradevăr banul tot ceea ce contează ? … și în Iad există dragoste … « tata înebunise, vroia să-i omoare pe mama și pe fratele meu, mult timp doar ea ne-a purtat de grijă » … dragostea unei mame … lupta ei pentru a salva ce se mai putea salva … într-un film ar fi reușit … nu vreau să fac un film … viața nu are un scenariu cu un happy-ending programat de la inceput … viața o scriem zilnic … câteodată scriem fără inspirație … Marele Critic va face semnul cu degetul în jos … precum un castel din cărți de joc totul se va destrăma. Alt bar … altă masă … parcă și LS e alta … nici eu nu mai sunt la fel … vorbim despre una și alta … vrea să-mi dea în cărți … intru în jocul ei … vrea să afle ce destin voi avea ?! se uită foarte atentă printre cărțile înșirate pe masă într-o ordine doar de ea știută … mă întreb dacă știe ce vrea să facă … nu pare a fi în apele ei, e anormal de tăcută, nu vrea să-mi spună nimic … nu am crezut niciodată în așa ceva, tăcerea ei mă pune totuși pe gânduri … « ce vezi acolo ? » … nici un răspuns, repet întrebarea … vrea să filozofăm … ce evită să-mi spună ? îi fac totuși jocul. E amețită, își acoperă fața cu mâinile … « am dat cu lac o bucată de lemn și m-am drogat » … zâmbește aproape isteric, zâmbesc și eu … o văd prin fumul țigării nestinse … mă dor ochii … ne uităm unul la altul … ne vom uita unul pe altul … mâine va pleca … voi pleca și eu … probabil ne vom mai vedea … vom fi tot mai distanți … fumul va fi tot mai gros … « trebuie să merg acasă ». Lumini palide, străzi pline de oameni … totuși pustii … și noi suntem pustii, umbre care se pierd în întuneric. Mor … tăcerea omoară sufletul … tăcut … mort fără să-mi dau seama … oare ea e vie ? e cineva viu pe lumea asta ? e cineva acolo care să-mi audă strigătul mut ? … nimeni nu are urechi să asculte … mă apropiam tot mai mult de casa lui LS, n-o voi mai vedea pentru un timp, o să continui să scriu despre ea … « să ai grijă de tine » … aceeași frază ce i-o spuneam în fiecare seară, aceeași scară de bloc … i-am sărutat buzele, poate pentru ultima oară … aceeași LS, alt eu ! … mi-am luat sufletul înapoi. Mă întorc spre casă … singur, tot mai singur … îmi las mintea să fugă printre gândurile mele … moartea îmbrăcată în roz … nu știu de unde mi-a venit ideea asta, totuși de ce ar trebui să fie neagră ?! de ce albul e binele și negrul … ? frica de întuneric ? întunericul e rău ? întunericul e negru ? are culoare ? ce culoare au culorile ? de ce e albastrul albastru ? de ce e roșul roșu ? de ce negrul e negru ? eu ce culoare am ? de ce îmi pun atâtea întrebări ? de ce nu, fiecare secundă din viața noastră e un semn de întrebare, fiecare întrebare ne poate aduce fericirea sau moartea … care va fi următoarea întrebare ? o să aflu peste o secundă. De ce am cunoscut-o ? nu era îndeajuns de complicată viața mea ? au mai trecut două secunde … câte ore și zile vor trece până voi afla răspunsul la întrebările mele ? vreau să o văd … nu am cum, a plecat … ploaia măruntă și deasă îmi spală trupul uscat … intru într-un magazin, i-am văzut chipul într-o poză … zâmbesc precum un nebun, ies iar în stradă … ploaia e tot mai rece. Nu am mai văzut-o de câteva zile … citesc ce a scris, îi caut sufletul printre rânduri … găsesc suferință … vrea să iubească … mi-a spus chiar ea asta … îmi pare un vas de sentimente care s-a revărsat când nu trebuia … încearcă să se readune ? disperarea neputinței … e goală în interior … zâmbește mereu pentru a ascunde această moarte a propriului suflet … mi-amintesc de noaptea ploioasă când am văzut-o ultima oară, acea poză, imaginea ei se proiectează altfel în mintea mea, era tristă, totuși visătoare, palpabilă … de ce e atât de diferită acum ? poate nu e … femeile sunt enigme, lacăte … poate așa îmi place mie să cred … ceva în sufletul ei nu se potrivește cu imaginea de întreg … e duală, trăiește între obligație și pasiune iar eu sunt la mijloc … încerc să-i ofer înțelegere, încep să nu o mai înțeleg … oare ea mă înțelege pe mine ? tot timpul gânditor, visător, căzut în depresia unei vieți ce nu mi-am dorit-o … sau … . Diseară voi fi beat … rupt de simțuri voi trăi altă viață … poate atunci voi înțelege neînțelesul … e o zi însorită, o să mă plimb puțin. 10 minute în orașul meu … prea puține pentru a gusta din aerul verii … îndeajuns de multe pentru a vedea mizerabila lume în care trăiesc … prin vitrinele magazinelor se văd « valorile » … obiecte de prost gust îmi « încântă » privirea … chipul salvatorului lor e la mare preț … își vând dumnezeul … își spun creștini … cretinii. Vântul bate prin crengile copacilor … un cerșetor își caută « fericirea » … undeva un copil se naște … un bătrân moare … picioarele mele mă poartă prin mulțime … nu mă grăbesc nicăieri … în agitația nebună par nemișcat … privesc ironic stupiditatea lumii în care trăiesc … mă opersc … mă uit într-o oglindă … închid ochii … încep să devin o parte din societate. M-am abătut prea mult de la subiect … vreau să scriu viața ei … dar cum să trec mai departe … a fost ușor să scriu despre o familie ce nu o cunosc … destinul potrivnic a făcut ca viața lui LS să se schimbe înainte ca ea să-și dea seama ce se întâmplă … un tată alcoolic … o mamă disperată … o viață care nu era viață … totuși, o familie. Un nou sistem … o hârtie semnată … « tata înebunise, fugea după noi să ne omoare, în cele din urmă statul a hotărât că nu putem trăi în astfel de condiții … au hotărât că e mai bine să ne trimită la casa de copii » … mai bine ? cum poate hotărî cineva pentru noi ce e bine și ce e rău ?! cele mai importante decizii din viața noastră sunt luate de alții … de ce se întâmplă astfel de lucruri ? în beția vieții nu vedem alături de cine « dansăm » … altul face un pas greșit … cădem … ne ridicăm … sau … . O chitară … multă bere … ascunși în întuneric ne urmăm drumul spre autodistrugere … cântăm în tot acest timp … ne așteptăm moartea cu zâmbetul pe buze … dar nu vine acum … poate mâine. Am încercat să intru în pielea lui LS … nu pot, prea multă suferință … o ascunde zâmbind … îi admir curajul … revin la lumea în care mă aflu, LS e departe acum, vodca e mai aproape, secundele curg tot mai greu, muzica abia se mai aude … totuși dansez, mă las purtat de miresmele uitării … întunericul e tot mai pătrunzător, în jurul meu luminile se sting, mă prăbușesc pe iarba udă … îmi place să simt roua nopții pe pielea mea uscată, mă simt viu, inima îmi bate sălbatic, respir tot mai greu … agonia morții … mă simt atât de ușor, parcă aș pluti … « te simți bine omule ? » … trezirea bruscă la realitate, îmi simt iar greutatea trupului … « încă trăiesc … din păcate ». Cerul e atât de frumos, de mult nu l-am mai privit cu atenție, de mult n-am mai visat cu adevărat … mereu visez că o să vină ziua când o să visez iar … « știu ce trebuie să fac ! » … mă ridic de pe iarba udă, mă uit spre luminile din depărtare … e un alt oraș, orașul unde a crescut LS, acolo trebuie să merg pentru a continua povestea vieții ei. E dimineață … încă sunt mahmur, sunt totuși în acel alt oraș. E un oraș mic, tăcut, munții ce-l înconjoară îi dau un aer pitoresc … nu pentru asta am venit aici … vreau să văd această lume prin ochii unei fetițe, o fetiță speriată … încerc să-mi imaginez cum a fost … tăcerea orașului este în contrast cu agitația din viața ei, totuși … o agitație mută … accepția tacită a unei vieți nedorite.Când am cunoscut-o era foarte vorbăreață, gusta din libertate într-un fel care mie mi se părea ciudat … sunt destul de tăcut, ea nu poate fi așa, a păstrat prea mult tăcerea … sper să dau voce tăcerii ei. Nu știu ce a simțit când a început totul, am încercat să-mi imaginez … durere, lacrimi, ochii minții mele încearcă să se întoarcă în timp, să vadă acea zi. Alt Oraș – CP4 5 decembrie 1995 eram pe scările unui pavilion, la ultimul etaj, în capătul lui și priveam scările atentă de la prima treaptă până la ultima, fără a ezita una, ca pe oricare lucru firesc, cu toate că amețeam … mama pleca și eram neputincioasă să urlu sau să fac vreun gest pentru a o opri, nici nu știu dacă îmi doream asta. 5 decembrie 1995, îmi țineam sora de mână crezând că este mama cu toate că o vedeam printr-o fereastră, spartă, cum pleca tristă și singură … în acea zi nu am fost singura care era părăsită, și ea era parasită, singură înăuntrul ei ca un bol prin de aer, putrezită în tot trupul ei, cu o reflexie ambiguă pe dinafară … după atâta timp acum mă consolează asta, mă consolează să cred că totuși nu am fost singura care s-a simțit singură, nu am fost singura care a plâns LS Erau niște gânduri care mă speriau … atât de multă suferință … după atâția ani totul e încă viu în mintea ei, sper să nu trezesc amintiri dureroase în sufletul ei … nici eu nu sunt ferit de acest risc … nu mă interesează, m-am obișnuit cu asta, am cel mai « bun » remediu, o să mor lent, sigur, singur, simplu. Zeci de litri de bere, zeci de oameni prea beți … toată viața mea am luptat împotriva propriei condiții … de ce trebuie să fac asta ? de ce nu pot să accept ceea ce sunt ? oare ce face LS acum ? e fericită ? … « omul când e beat e cel mai prost » … poate că are dreptate S … cine știe care e drumul spre adevărata trăiere a vieții ? mulți cred că l-au găsit în bani, alții în sex, eu îmi beau zilele … dracu’ știe cine are dreptate. Am căutat fericirea și pentru o clipă am crezut că am găsit-O, am găsit în schimb scopul vieții … trebuie să găsim fericirea … eu am găsit doar o iluzie, iluzie pe care o cumpăr zilnic … adevărata fericire nu o pot cumpăra, toți banii din lume nu ar putea să o cumpere, nu se găsește în sticle … ar putea totuși, o iluzie, să mă salveze când totul pare pierdut?! … ce facem atunci când nu mai putem observa diferența dintre iluzie și realitate?! dezastru, pierderea controlului, uitare, moarte. Lumina palidă … Soarele e roșu, sângeriu, norii se adună, razele Soarelui se văd tot mai puțin … se vede iar, o rază de speranță … nu pentru mult timp … apune, vine noaptea, umbrele dispar … acum eu sunt o umbră, umbră pierdută în noapte … în căutarea fericirii am ajuns iar cu sticla în mână … cad în genunchi … « aici e oare fericirea ? » … nu poate fi așa ! Văd crucea ce « păzește » orașul … sunt beat, iar … vreau să o ating. Urc cu greu dealul de unde Salvatorul LOR îi apără, sunt iar în genunchi … nu pot să merg drept, sunt tot mai aproape … « lasă-mă să te ating! » … « de ce nu mă lași să te ating ? » … « Dumnezeu al nimănui … lasă-mă să te ating ! » … mă urăște, sau … poate nu există, atunci nu m-ar putea urî … dacă există ?! … « te urăsc ! ». Fug … mă îndepărtez de ceea ce era cândva totul pentru mine, acum ceea ce scriu e totul … ciudat … nu aș vrea să fie altfel, mă opresc … Soarele răsare. Mă întorc la facultate … poate o voi vedea iar pe LS … cum o să apară în ochii mei ? voi mai simți ceva pentru ea ? sper să nu … vreau să-mi văd în continuare de viață, indiferent cum e. Îmi fac loc prin mulțime … acum eu sunt cel în mișcare … îi las în urmă … să-și trăiască visele lor de doi bani … eu visez mai mult decât ei … am depășit de mult visele palpabile … materiale … trecătoare … vreau mai mult … nu am nevoie de ei … sunt prins între ei … voi putea scăpa vreodată cu adevărat de visele lor ? prins între dorința de a zbura și nevoia de a fi unul de-al lor … mă voi zbate ca un pește pe uscat … voi încerca să respir … îmi va lipsi aerul … voi încerca să zbor cât mai sus … îmi vor fi aripile frânte … voi încerca să alerg … îmi vor fi picioarele legate … nici să lupt nu pot … mâinile îmi sunt legate … tot ce îmi rămâne e să visez … voi putea oare dormi ? A trecut mult timp de când am scris ultima oară … nu știu exact ce mai vreau de la mine … nu știu dacă voi continua să scriu viața lui LS … am cunoscut între timp o altă față a ei … trecutul ei m-a fascinat … prezentul mă dezgustă … dar cine sunt eu să o judec … fiecare trăiește așa cum vrea. Am mai încercat de câteva ori să mai scriu câte ceva din viața ei dar n-am mai reușit. Am plecat la mare și nu mi-a mai păsat. A mai trecut un an, apoi doi ... am uitat-o. # … Eliza?! tu ești? (nu mai are nici o importanță motivul pentru care am numit-o LS în scrierile mele de acum câțiva ani). *Omule! încă trăiești?! nu te-am mai văzut de-un car de ani. Ceea ce a urmat a fost o lungă și plictisitoare conversație de câteva ore … vechile discuții despre ce am făcut eu și cea a mai făcut ea, pe unde am mai umblat, ce am mai făcut pe la facultate … după cum spuneam chestii plictisitoare. Am ajuns la o singură concluzie acceptabilă din toată această conversație … puteam să rămân la ea … pentru mâncare și un loc de dormit eram dispus să port oricât de multe discuții plictisitoare. *Știu un bar destul de drăguț unde au bere ieftină … vrei să vi cu mine? Alt bar … altă chelneriță? am început să mă satur de această viață … oare unde e Ana? am condamnat-o iar la o existență stradală … de ce a trebuit să plec? de ce-i rănesc mereu pe cei pe care îi iubesc? #Vin … dacă faci cinste, eu sunt falit. Chiar mă săturasem de baruri și orce alt lucru care avea legătură cu ele, dar nu vroiam să-mi supăr noua gazdă, și la câte compromisuri făcusem în ultima vreme, încă unul n-ar mai conta … și până la urmă nu era chiar un compromis, nu mai băusem de mult o bere, iar Eliza mi-a spus că la acel bar aveau cea mai bună bere la halbă din tot orașul. Nu avusesem niciodată prea multă încredere în gusturile ei, însă de data asta avea dreptate,berea era delicioasă, și mai mult de atât, nu era pe banii mei. Aproape că și uitasem cum e să bei o bere fără să-ți faci griji din cauza tuturor boschetarilor și aurolacilor ce te înconjoară, fără să simți un miros pătrunzător de wc peste tot … de ce nu mi-o pot scoate din cap, mi-era … dor, sau nu chiar, nu-i simțeam încă lipsa fizică, dar îmi lipsea zâmbetul ei … îmi făceam griji pentru ea, nu vroiam să sufere iar pe stradă. *Ce se întâmplă cu tine omule? de ce ești atât de tăcut? Realizasem că eram de aproape două ore în bar, la aceeași masă cu Eliza și nu vorbisem absolut nimic cu ea, dădeam din când în când din cap “spunând” că mai vreau o bere. #Mereu am fost tăcut. *Da, dar nici chiar atât de tăcut, ești al dracului de tăcut, ce ai pățit în ultima vreme de te-ai schimbat atât de mult? Nu vroiam decât să-mi beau berea în liniște, dar știam că nu voi reuși dacă nu i-aș fi dat și ei o explicație pentru starea în care mă aflam, așa că i-am povestit despre Ana și tot ce se întâmplase între mine și ea. *Nu te credeam în stare să te sacrifici în felul ăsta pentru o fată, tu erai genu care le futea și își vedea de drum. #Oamenii se schimbă. *Ba nu, e doar o aparență, ai rămas la fel, ai fi fost lângă ea acum dacă te-ai fi schimbat … ai trecut doar printr-o fază mai ciudată a vieții tale. La dracu! dacă are dreptate?! de ce am părăsit-o dacă o iubesc? aș fi putut să mă mut iar cu ea pe stradă, sau la Eliza “acasă”, nu ne-ar fi fost greu, am fi fost împreună … și totuși, nu puteam să mă mai întorc. #Că veni vorba de schimbări, nici tu nu mai ești așa cum mi te aminteam, ce s-a întâmplat cu tine? *Am mai crescut, mi-am deschis sufletul, vreau să-mi trăiesc viața și să las totul în urmă, dar aici nu e vorba de mine … #Ai avea de spus ceva despre mine? ai vreo nelămurire în privința mea? M-a privit în ochi ca și când ar fi încercat să mă citească ca pe o carte deschică … știa că nu poate să facă asta, așa că următoarea întrebare a venit aproape firesc. *Ai de gând să-ți deschizi vreodată sufletul pentru cineva? să știi că nu trebuie să suferi singur toate asceste greutăți. Sufletul meu … exprim ceea ce e în el prin fiecare acțiune ce o fac și totuși niciodată nu las să se vadă esența … poate sunt superficial, atât cu mine cât și cu cei din jurul meu … de ce mi-e frică? știu, știu doar eu … nu vreau să-și păteze și altcineva sufletul cu neputința existenței mele. Are dreptate, nu trebuia să sufăr singur … trebuia să-mi deschid sufletul Anei, mi-ar fi înțeles suferința … dar am plecat. Trebuia să găsesc un mod prin care să schimb subiectul conversației, eram mult prea sătul să-mi tranșez viața și să studiez fiecare bucată din ea în parte ca și când aș fi fost la ora de anatomie iar sufletul meu putred ar fi fost obiect de studiu. #Cine era tipul din dulap? *Un ciudat, l-am găsit pe stradă, vorbește doar în engleză, zice că ar fi din Londra. #Hm … de când ai devenit atât de … bună la suflet? *Are ochii sinceri, în plus, nu trebuie să am prea multă grijă de el, mănâncă orice îi dau, iar din dulap iese doar seara câte o jumătate de oră să se spele and … chestii. #Și care e povestea lui? *Nu știu, nu m-a interesat niciodată, deși stă la mine de aproape un an. Se pare că tot superficială a rămas. #Chiar nu știi nimic despre el? *Ar trebui? #Păi … da! *Ești scriitor, ia-l tu la întrebări, și apropo, parcă ai început cândva să-mi scrii viața. #Am început să te urăsc între timp. *Hm … mă urăști?! tu nici măcar nu știi să iubești. #Cu tine e mai ușor decât pare. *Când ai dispărut acum câțiva ani am crezut că ai murit … de ce nu ai murit? #Mi-a fost silă să mor. Discuția începuse să o apuce pe niște direcții nedorite, începeau să se redeschidă răni vechi pe care crezusem că timpul le închisese. #Și acum când știi că nu te mai am la suflet și nici de murit nu am vrut să mor, mă mai primești la tine? *Stau în aceeași cameră cu un psihopat ce s-a închis în șifonierul meu, nu o să mor dacă pe lângă el o să mai fie un dezaxat. Totul era perfect, aveam unde să stau, aveam unde să mănânc și ceva mă făcea să cred că amicul nostru din dulap avea o poveste destul de interesantă de povestit. *La a câta bere ești? #A șaptea, dacă nu mă înșel, dar tu? *A șasea, vreau o vodcă, hai să mergem. Eram în camera ei, întinși unul lângă altul, purtând o discuție fără sens. Sticla de tărie făcea totuși secundele să se lege între ele … curgeau prea repede. Se întâmplaseră atât de multe în atât de puțin timp … poate de data asta o să opresc totul în loc, măcar pentru un an sau doi … poate. *Cred că m-am îmbătat. #Mereu te îmbeți repede. *Suge-o! #Nu merci, nu vreau să-ți fur meseria. *Parcă nu erai un ass-hole atât de mare. #Aparențele pot fi înșelătoare. *Cum zici tu. #Ce se aude? *Amicul nostru își face rondul de seară. #M-aș fi așteptat să iasă la 12 noaptea fix, acum e fără un sfert. *Mereu iese la fără un sfert, stă exact jumătate de oră după care intră înapoi. Atăta mai mult ca o fantomă decât ca un om … nu știu care era mai alb, părul sau pielea … nu cred că avea mai mult de 25 de ani. Ce oare i se întâmplase de ajunsese în acea stare? După cum a zis Eliza, după exact 30 de minute a intrat înapoi în dulap. Îainte să închidă ușa s-a uitat atent la noi, n-am să uit niciodată acea privire … ochii lui strigau după ajutor. #J.C.! mi s-a făcut toată pielea ca de găină. Nu te sperie deloc tipul ăsta?! *M-am obișnuit cu timpul, deși în prima lună era să fac de câteva ori infarct. #Se aude ceva, vorbește cumva singur?! (nu știu de ce dracu’ eram atât de mirat, era clar că tipul era dus cu pluta, ce ar fi fost atât de ciudat la el dacă ar mai fi vorbit și singur?!) *Pe ce dată a lunii suntem? #Ce contează? *Zi-mi data și nu mai pune atâtea întrebări! #21. *N-are cum, 21 era ieri, a trecut de 12 noaptea, deci suntem pe 22. #Da și?! *Pe fiecare dată de 22 vorbește singur în dulap. #Și ce zice? *De unde vrei să știu? nu am avut niciodată răbdare să-l ascult. “ … trecuseră trei săptămâni de când o văzusem prima oară … ochii ei erau atât de vii … de ce zâmbea? ochii ei plângeau iar ea zâmbea. Trebuia să știu cine e, trebuia să o găsesc … vriam atât de mult să fie a mea, trebuia să fie a mea, nimeni nu trebuia să o mai vadă, doar eu puteam să mai am această onoare. Trei săpltămâni … plus o zi. În acea zi ea trebuia să fie a mea. Erau riscuri … nu mai contau, trebuia să fie a MEA, DOAR A MEA! Am răpit-o în acea zi, în cea de-a XXII-a zi … acum doar eu puteam să-i mai văd ochii. A mai trecut o zi … de ce nu-mi vorbești iubito? ești supărată pe mine? nu îți place casa mea? o să ne mutăm într-un palat, dar nu acum, lumea nu e încă pregătită să cunoască iubirea noastră. Cât de mult aș vrea să-ți strâng în brațe formele delicate, să simt mirosul părului tău, să facem dragoste ca doi nebuni … spune-mi, vrei și tu asta? … de ce ești atât de tăcută? de ce ești doar un tablou? unde ești cu adevărat? unde ți-e trupul? cum poți trăi fără suflet? de ce ți-ai închis sufletul în această pânză? Orele îmi par minute atunci când îți admir ochii, acei ochi înlăcrimați … știu că mă chemi la tine, simt asta. O să vin și o să te găsesc așteptându-mă. A treia săptămână și a treia zi. Vin după tine, mă auzi iubito? azi vin după tine … voi străbate ape și munți doar ca să fim împreună. Nu știu unde ești, dar știu că o să te găsesc, o să-mi arăți drumul, toate drumurile mă duc la tine. Las totul în urmă … de fapt nu las nimic în urmă, ți-am luat sufletul închis în pânză cu mine, vreau să ți-l dau înapoi când te voi găsi … îți voi da și sufletul meu, nu am ce face cu el, doar tu ești cea care contează. De ce dracu’ a trebuit să vi și tu!?” Mă uitam la el și așteptam cu nerăbdare să mai spună ceva … se lăsase liniștea … privea în gol spre locuri doar de el știute … la ce oare se gândea? #Ce s-a întâmplat în continuare? zi-mi! hai spune! trebuie să știu! *Nu te mai agita degeaba, așteaptă până luna viitoare. #O lună întreagă?! ești nebună? … nu face și el o excepție? * … mda … #Cine a mai fost cu el? *Nu mă întreba pe mine, era singur când l-am găsit. Ce oare mai avea de spus în continuare acest nebun? cum a ajuns în această țară a nimănui? cine l-a însoțit și ce s-a întâmplat cu respectiva personă? a găsit oare fata ce o cauta? Cât de lungă va fi această lună, cât de plictisitoare … poate o să trec pe la facultate, în cazul în care nu am fost încă exmatriculat aș vrea să-mi termin studiile. O să devin un mare (istoric ar fi răspunsul firesc, doar ce dracu’, sunt la facultatea de istorie) vânzător de ziare cu facultate terminată … cât de frumoasă este viața! Stau pe o bancă roșie, la fel de roșie ca cea pe care am început să scriu acest roman (apropo, în caz că nu ți-ai dat seama îți vorbește scriitorul, eu … pletosul în carne și oase). Ascult muzică și admir natura din jurul meu. Aproape a venit primăvara … voi încerca să evit clișeele gen “natura revine la viață după o iarnă lungă și grea” din două motive: sunt sătul de ele pentru că le-au mai folosit n+1 scriitori înaintea mea; iar cel de-al doilea motiv ar fi că n-a fost nici o iarnă lungă și grea, nici măcar de Crăciun și Anul Nou (copilul din mine vrea mereu zăpadă în timpul acestor sărbători). Acum e aproape cald afară, vreau să vină mai repede vara, dar negativismul meu specific mă face să cred că peste o săptămână sau două o să ningă … nu vreau să ningă, vreau să fie cald, e prea frig în camera mea de cămin, iar dacă ar veni mai repede vara nu aș mai îngheța și poate mi-ar trece și răceala de care mă chinui să scap de aproape două luni. În momentul în care am făcut această intervenție în cursivitatea romanului am vrut să zic ceva … hai să zicem inteligent, doar că am uitat ce, așa că voi mai bate câmpii câteva rânduri doar de dragul de a avea un dialog cu tine, cel care citești. Aș vrea să mă cunoști și să te cunosc, deși ambele variante sunt puțin probabile (nici eu nu mă cunosc pe mine, iar în subconștientul meu știu că nu vreau să te cunosc, nu vreau să-ți violez intimitatea). Dar hai să plecăm de la premisa că vrem să ne cunoaștem. Nu știu câți ani voi avea în momentul în care tu vei citi aceste rânduri, dar acum sunt un tânăr visător, trăiesc într-o societate ce mă obligă să mă ancorez în real (urăsc asta), cred că sufăr de sociofobie, câteodată și de claustrofobie … mama lor de lifturi. Îți voi propune un exercițiu de imaginație. Încearcă să-ți imaginezi, măcar pentru câteva minute, că ești un personaj (nu neapărat din acest roman, un personaj dintr-o carte care ți-a plăcut, sau nu). Ce ți-ai ales să fii? un cerșetor? un detectiv? un criminal? un înger poate? Fii ce vrei, nu mă interesează, altceva vreau să știu … VOINÞA! … e a ta sau a scriitorului? a celui care ți-a dat viață mânjind foile cu cerneală … faptele mărețe sau crimele ce ai ales să le faci prin intermediul pesonajului ales sunt rezultatul voinței tale sau a dorinței scriitorului? M-am întrebat de multe ori dacă prin ceea ce scriu dau naștere unor realități paralele care nu se opresc din existență în momentul în care decid să pun punct. Știu, e un gând măreț, dar, dacă nu e doar un gând … unii din noi au dat naștere unor realități fantastice, alții au creat lumi înrobite în război și moarte sau universuri în care dragostea e veștică. Acum să revenim la real, asta dacă e real … dacă suntem și noi creația unui “scriitor”? el a pus punct cu mii de ani în urmă însă noi ne încăpățânăm să ne continuăm existența, continuăm să urâm și să iubim, să ne naștem și să murim, lucruri la care creatorul nostru poate nici nu s-a gândit … mai suntem oare creațiile lui? personajele cărora mă voi mândri și voi spune că le-am dat viață, sunt oare creația mea sau ele trebuiau să existe dinainte chiar de a mă naște, iar eu exist datorită nevoii lor de a se face cunoscute și altor “realități”? Întrebarea firească e următoarea: eu am creat personajele sau ele mi-au dat mie viață? Îți voi lăsa această întrebare împreună cu toate celelaltele ca o mică temă de gândire și mă voi lăsa folosit de personajele mele pentru a le scrie viața. Referate, examene și dureri de cap … de ce oare mi-a fost dor de facultate? zilele sunt agitate, mereu pe drumuri … “casă”-bibliotecă-facultate, dar în același timp sunt monotone și plictisitoare, în fiecare zi fac aceleași lucruri … poate mâine mor, asta ar fi ceva ce nu fac zilnic, sigur m-ar scăpa de monotonie și rutină … moartea să mai aștepte, amicul din dulat m-a făcut incredibil de curios, vreau să-i aflu povestea și pentru asta sunt dispus să-mi suport și noua mea gazdă, care se pare că în ultimii ani a devenit destul de …religioasă , fascinată de îngeri și … chestii. Cine are nevoie de somn noaptea când aș putea vorbi încontinuu despre religie, îngeri, sfinți și demoni … nici nu mi-a fost îndeajuns că am făcut 4 ani de teologie. În plus, se pare că pentru ea sunt un fel de înger ce trebuie salvat de la autodistrugere, sau ceva de genu ăsta. Nu pot să-mi dau seama de ce, dar cam asta e concluzia la care am ajuns după conversațiile purtate cu ea, de fapt … monologurile ei, eu mă mulțumeam să dau din cap și să zic, cam din două în două minute da … da, da, da. Așteptam mereu ca, poate printr-o minune (că tot vorbeam despre religie and chestii), nebunul nostru din dulap să vorbească și să nu mai aștepte data de 22. Din când în când mă simțeam nevoit să-i las Elizei câte un mesaj pe o foaie care să răspundă la monologurile ei nocturne. Credință / Necredință Concept / Necesitate M-am gândit mult în ultima vreme la ceea ce înseamnă credința și necredința. De ce?! am vorbit despre îngeri și demoni … sunt un înger, sunt un demon … realizez că am uitat cel mai frapant aspect al acestei conversații … nu cred în îngeri, și nu cred în demoni. Pentru a continua totuși discuția voi crede, măcar pe parcursul acestor câteva minute în care scriu aceste rânduri, în existența lor. De fapt în bine și rău credem toți, așa că aceste forțe ale binelui și răului vor fi îngerii și demonii mei. Nu vrei să renunți la ideea că sunt un înger deși ți-am spus în față că sunt un demon. Trebuie să recunosc că dacă aș fi primit aceste complimente de la alte persoane le-aș fi considerat kitch-uri, dar știu că tu crezi cu tărie în ceea ce spui și de aceea ți mulțumesc că, măcar tu, vezi un înger în mine, deși nu sunt sigur că aș vrea să fiu unul. Totuși, un înger care nu crede în el e un înger mort … un înger mort în trupul unui om la fel de mort … ciudat, în cazul ăsta mi-am găsit nemurirea – nemuritoarea moarte. Dar pentru a fi morți mai întâi trebuie să existăm … oare chiar existăm? dacă suntem doar fantasmele unui vis urât? … poate mă vei contrazice, dar te rog să te gândești măcar 5 secunde asupra acestor rânduri ce ți le scriu … suntem atât de importanți încât existența noastră să fie obligatorie? artiștii creează operele de artă pentru a se face cunoscuți lumii … noi nu putem fi operele de artă ale unui artist … universul cu toate stelele și galaxiile sale sunt întradevăr capodopere … dar în cea din urmă clipă a creației, “artistul” și-a pierdut inspirația … în cea din urmă clipă de nebunie ne-a creat pe noi … i-a fost atât de rușine de acest kitch numit omenire încât s-a ascuns de propria creație. Așa că te întreb încă o dată … existăm cu adevărat dacă până și creatorul nostru ne neagă existența? Știu că vei contrazice ceea ce am scris în aceste rânduri, dar acordă-i și punctului meu de vedere măcar câteva secunde de gândire … s-ar putea să te sperii. cel ce caută răspunsuri Eram deja de câteva săptămâni la Eiza, începusem să mă obișnuiesc cu noua mea viață …încă vroiam să o găsesc pe Ana. Mă plimb pe stradă … probabil vreau să ajung undeva, dar momentan nu știu unde … undeva trebuie să ajung. La aproape fiecare colț de stradă văd câte un cerșetor … mereu încerc să-mi ascund privirea de ei, mereu îi studiez din cap până-n picioare, mereu sper că următorul pe care-l voi vedea e Ana … mereu mă sperie gândul că următorul pe care-l voi vedea e Ana. Acum două zile tremuram, eram între acele două blocuri unde am întâlnit-o … nu știu dacă aș fi vrut să o văd. De ce dracu’ mi-e frică?! Încep să mă simt ca englezul din dulap, amândoi avem o obsesie feminină … și pe mine mă fascinau ochii ei, dar am plecat în grabă … de ce? unde vroiam să merg? unde merg acum? Mergeam unde am fost și acum două zile … aceleași două blocuri, cutia de carton era tot acolo … nici urmă de Ana. Doream să o revăd și să-i explic totul, vroiam să o luăm de la început … unde ești puștoaico? pe unde îți bei zilele și încerci să uiți de mine? M-am așezat în interiorul cutiei de carton și m-a ghemuit cum am știut mai bine, afară era aproape vară, în schimb eu simțeam gerul iernii … simțeam și trupul ei, trupul înghețat și murdat al Anei. Aș da orice să aud acel “te iubesc” din gura ei, nu-mi mai era teamă. Am adormit sperând că dimineața Ana va fi lângă mine. Am fost trezit de o serie de mângâieri, două mâini slabe se plimbau pe piciarele și fundul meu. Eram într-o stare de semi somnolență și îmi imaginam că e Ana, trebuia să fie Ana. Am deschis ochii și m-am trezit nas în nas cu un homosexual bătrân … un tip înalt și palid la față de vreo 55-60 de ani. Îl vedeam destul de des prin barurile ce le frecventam cu un an sau doi în urmă. Își căuta parteneri printre cerșetori sau boschetari … avea de unde alege, iar aceștia erau dispuși la orice pentru niște mâncare și un pat cald … nu și eu. #Morții mătii de homalău nenorocit! ghinionul lui că încă îmi purtam bocancii de iarnă, cred că i-am rupt nasul. Fugeam ca un nebun în timp ce bătrânul se ținea de față și se rostogolea pe jos ca un turbat. Înainte să dau colțul unui bloc m-am uitat în urmă pentru 2-3 secunde să văd dacă mă urmărea cineva … nimănui nu-i păsa de ce se întâmplase. Homosexualu’ era cu fața și mâinile pline de sânge … nu cred că înțelegea ce i se întâmplase, în două secunde trecuse de la extaz la agonie (o secundă pentru extaz, alta pentru agonie). ##Unde te grăbești tinere? Era un chelbos gras și îndesat, la fiecare deget avea câte un ghiul de aur iar la gât atârna greu un lanț, luat probabil de la câinele bunicii. #Poftim?! ce? cum? ##Vrei o fată? #Ce să vreau? ##Nu ești de pe planeta asta? În fuga mea disperată eram mai mult decât dezorientat și îmi era destul de greu să-mi dau seama ce se întâmplă în jurul meu. ##Curve, târfe, prostituate … vrei? Răspunsul meu ar fi trebuit să fie un NU categoric, dar mă gândeam că Ana … #Poate e aici … ##Cine să fie? #Ana, e aici Ana? ##Sigur, dacă vrei, toate sunt Ana. Știam că șansele de a o găsi pe Ana erau destul de mici. Nu puteam totuși să risc … ar fi putut fi … trebuia să o găsesc. Intrasem într-un … bloc, dacă i se putea spune așa. Arăta mai mult ca o cocină de porci, una supradimensionată … îmi amintea oarecum de căminul în care am stat primul an de facultate, doar că nu mirosea atât de mult a bere și a wc. Individul mic și ghebos mergea la doi-trei pași înaintea mea, plimbându-se în zig-zag de-a lungul coridorului, deschizându ușile unde erau “fetele lui” … nu păreau a fi atât de flămânde și de maltratate pe cât îmi închipuiam … oricum, pe fețele și în ochii unora se puteau vedea lungi ani de dependență de cine știe ce droguri … în unele camere erau fete ce se aflau în “punctul culminant” al muncii lor, dar asta nu le oprea să se uite prelung spre ușa ce se deschidea, și chiar să zâmbească spre mine, un viitor posibli client. Pe la etajul doi “peștisorul de aur” se opri, se uita la mine foarte atent … mă așteptam să-mi zică …”sugi pula”. ##Apropo, sunt Jean, nu J-A-N, J-E-A-N, că eu nu sunt tăran dintr-ăsta de la Moldova, eu sunt timișorean, timișorean de la Paris … ai înțeles? #Ooookk … M-a dus pe la toate camerele de la cele trei etaje și începusem să realizez că în cele din urmă va trebui să apelez la serviciile unei “domnișore”. Mi-am îndesat mâinile în buzunare până la coate pentru a verifica dacă am vreun ban … aveam noroc, Eliza era destul de darnică cu mine, îmi dădea zilnic bani de mâncare, deși nu prea eram sigur de unde avea acei bani … oricum nu mă interesa prea mult. La etajul doi văzusem o tânără ce îmi amintea mult de Ana … acei ochi … Am negociat destul de repede prețul și în câteva minute eram singur în cameră cu acea fată … semăna atât de bine cu Ana … și totuși … *Cu ce vrei să începem? Era atât de speriată de locul în care se afla, era clar că nu acolo îi era locul … de ce oare se autodistruge atât de mult această lume … ce căuta acea tânără în acel colț mizer de “paradis”? #De ce nu ești acasă? ce cauți într-un loc ca ăsta? *Nu am casă, e singurul mod prin care pot supraviețui. #Câți ani ai? *18. #De ce minți? acum doi-trei ani ce vârstă aveai … tot 18? peste doi-trei ani … tot 18? Și-a plecat capul în pământ, aproape că începuse să plângă, mă privea cu dispreț și în același timp căuta înțelegere din partea mea … înțelegere ce nu eram sigur că puteam să i-o ofer. În cele din urmă șopti cu o voce tremurândă. * … 15 ani … #De cât timp ești aici? *Jumătate de an. Ceva din mine îmi spunea că minte, dar îi provocasem deja destulă suferință … am început să o întreb câte una sau alta despre viața ei și în cele din urmă i-am descris-o pe Ana și am întrebat-o dacă o văzuse. *A venit acum două săptămâni o fată care arăta așa cum spui tu, avea nevoie de bani și era dispusă să se prostitueze pentru câteva zile pentru a-i obține. S-a înțeles cu Chelbosu’, mă rog J-E-A-N, și i-a oferit el o cameră, că una din fete murise de supradoză. Dar în momentul în care i-a venit primul client a început să țipe și să urle, și în cele din urmă a sărit prin geam … noroc că era într-o cameră la parter. #Îți mulțumesc pentru ajutor, dacă vrei să te ajut și eu cu ceva spune-mi, aș putea să te scot de aici. Mi-a zâmbit, era însă un zâmbet plin de durere. *Crezi că aș avea nevoi de ajutor pentru a pleca de aici? ușa e tot timpul deschisă, dacă vreau pot pleca și acum, dar unde să merg, în stadă?! aici am măcar o cameră caldă, primesc mâncare de trei ori pe zi, și o zi pe săptămână … să zicem că am liber. Jean se poartă foarte omenește cu noi. Nu puteam să-i înțeleg alegerea făcută, dar cine eram eu să o judec, în plus, părea … mulțumită de viața ce o ducea. Mi-am luat rămas bun de la ea și am plecat … eram iar în stradă și sincer să fiu eram un pic cam speriat, mă așteptam să-l vad pe moșu homosexual venind de oriunde după mine cu un topor în mână … nici urmă de el. Nu am mai făut mulți pași și am auzit o voce răgușită de undeva dintr-o scară de bloc. ##Pe tine te știu de undeva. #Alt homalău, mi-am zis mai mult pentru mine, cum dracu’se face că doar de ăștia am noroc. Curiozitatea m-a făcut totuși să mă apropii. Era un tânăr, nu cred că avea mai mult de 22-23 de ani. Era îmbrăcat în niște haine zdrențuroase, iar în picioare a vea câteva perechi de ciorapi învelite în pungi de plastic … mi-l aminteam și eu, îl vedeam zilnic când locuiam pe stradă, în plus, chiar îl invidiam pentru că primea multă mâncare la pomenile din cimitir. Brusc îmi veni o idee … #Þi-e foame tinere? ##Tu ce crezi? #Facem un târg, tu îmi spui viața ta, iar eu îți dau ceva de mâncare … ce zici? ##Viața mea … e destul de plictisitoare, în schimb pot să-ți povestesc multe altele și îți pot oferi niște informații de care s-ar putea să ai nevoie. Mi-era destul de greu să cred că știa ceva ce m-ar fi putut interesa, dar dacă scoteam o poveste-două de la el în legătură cu viața lui sau a altora ca el, atunci banii ce i-aș fi cheltuit pentru a-i umple stomacul ar fi fost o investiție bună, în plus nici nu erau banii mei, așa că … #Ok, hai că m-ai făcut curios. M-am așezat lângă el, totuși nu prea aproape, nu îmi plăcuse niciodată mirosul celor ca el, deși pentru un timp am fost unul din ei, m-a privit cu o față zâmbitore și îmi arătă cu degetul în depărtare. ##Uite, îl vezi pe moșul ăla nebun? (era destul de greu să-mi dau seama la care din ei se referea, nici unul nu părea prea sănătos la cap). #Care din ei? sunt mai mulți bătrâni nebuni acolo. ##Cel cu cască de protecție. #Mda …care e povestea lui? ##Se zice că tipul ar fi fost un mare om de afaceri, chiar după revoluție ar fi făcut tot felul de afaceri, una mai dubioasă ca alta, cel puțin așa se zice, și în câțiva ani era bogat rău de tot, dar vezi tu ce ți-e și cu bogăția asta în pula mea, toți banii din lume nu-ți pot oferi un somn liniștit. Devenise paranoic în pula mea, tot timpul credea că îl urmărește ba unu, ba altu. #Și astfel a ajuns în halu’ ăsta? ##Nici pe departe, ironia divină e mult mai caustică. Deci, după cum ziceam, tot timpul paranoic și disperat, până când, într-o zi în timp ce se plimba pe stradă ceva l-a lovit în cap. A fost dus de urgență la spital, l-au salvat, dar după acea lovitură a devenit aproape senil în pula mea, nu știe nici cine e, nici cine a fost, afacerile i-au fost preluate de fii lui iar pe el l-au lăsat să ajungă așa cum îl vezi acum, tot ce știe e că trebuie să-și țină casca pe cap. #Nu prea văd ce e atât de ironic. ##Păi încă n-am terminat povestea în pula mea, când ți-am zis că l-a lovit ceva în cap, probabil te-ai găndit că i-a căzut o cărămidă sau ceva de genu ăsta în scăfârlie … nici pe departe, un tip sătul de viață a vrut să se sinucidă aruncându-se de la etaj, însă în cădere l-a lovit pe moșu nostru nebun cu genunchiul în cap. Cu el vezi prea bine ce s-a întâmplat, dar sinucigașul a supraviețuit și el, deși au trebuit să-i amputeze piciorul cu care l-a lovit pe bărtân … se zice că, pula mea, își făcuse praf oasele acelui picior. Ironia a facut ca după ce și-a revenit să considere o minune dumnezeiască salvarea s-a, iar la surt timp și-a deschis o firmă de proteze pentru mâini și picioare, una din cele mai tari din țară în domeniu, cel puțin, pula mea, așa se zice. #Mda … interesantă și în același timp ciudată povestea, fie că e adevărată sau nu. ##Asta nu-i nimic, să fi văzut fază ciudată acum mai bine de un an, iarna trecută dacă nu mă înșel … deci să fi văzut în pula mea: afară iarnă geroasă că îngheța căcatu’ în tine, când deodată apare un tip nebun rău de tot, după față se vedea. Nu-și căuta de mâncare, puteai să-i iei hainele de pe el și nici măcar nu băga de seamă, ba chiar mai mult, începuse-n pula mea să-și arunce hainele singur de pe el deși ți-am zis … # … îngheța căcatu’ în tine … ## … exact! am încercat să vorbim cu el, să-i explicăm că o să înghețe de frig, dar, pula mea, nu cred că înțelegea o iotă din ce-i spuneam, bolborosea câte ceva din când în când pe o limbă doar de dracu’ știută, și p … # … pula ta … ## … să-l fi văzut cum arăta, te speriai doar dacă te uitai la el, avea părul și pielea atât de … #Albe, arăta mai mult ca o fantomă decât ca un om. ##De unde știi? #Nu mai contează, bănuiam și eu … eram sigur că vorbea despre “omulețul” din dulapul Elizei, dacă știa ceva despre el i-aș fi dat mâncare o lună întreagă. Și ce s-a întâmplat cu el? ##A venit într-o zi o tipă, bună rău de tot gagica, și l-a luat cu ea, de atunci nu l-a mai văzut nici dracu’. #Dar nu știi de unde a apărut și care e povestea lui? ##Pula mea, ți-am spus tot ce știam, și oricum n-aș fi vrut să știu prea multe despre nebunul ăla, cred că dracu’ intrase în el, asta dacă nu era chiar Satana în persoană. #Hm … ar fi și asta o posibilitate. ##Uite-l și pe nenorocitul ăla de … J-E-A-N. Mă uitam destul de ciudat la el, tocmai auzisem de la acea fată că nu era un tip prea rău, iar acum aud de la acest, hai să-i zic sărman, că nu e chiar așa. Expresia nelămurită de pe chipul meu a fost destul de repede sesizată de … nici măcar nu știu cum îl cheamă, dar nu mai contează. ##Să nu-mi spui că ai fost la o curvă de-a lui și ți-a spus că o duce bine în acel bordel imens. #Păi … n-am fost acolo chiar pentru ce crezi tu … ##Da, da, toți spun la fel. #În fine, am vorbit cu o tipă și mi-a zis că acest individ chiar are grijă de ele. ##Mda … are grijă să le omoare dacă îndrăznesc cumva să iasă din camerele lor sau dacă șoptesc cuiva o vorbă despre ce se întâmplă înauntru … nimeni nu vrea să vorbească despre ce fel de om e cu adevărat Chelbosu’, dar noi cei de pe stradă știm mai bine, săracele fete trăiesc din mila clienților lor, dacă nu ar fi murit de mult de foame, tot ce-l interesează pe Jean e cum să facă mai mulți bani. Continuă să-mi povestească despre multe alte orori la care erau supuse acele fete, dar mintea mea zbura, nu prea departe de acel loc, în schimb se întorcea cu câteva ore în timp … unde mai poți găsi adevărul atunci când până și ochii te înșeală. Era prima oară în viața mea când ochii cuiva mă mințeau, nu puteam nici măcar să-mi imaginez prin ce trecuse acea fată încât frica să o facă să ascundă adevărul atât de bine … mai e oare vreo speranță pentru această lume? ##La ce te gândești, pentru o clipă parcă te-ai rupt de realitate. #Îmi imaginam prin ce chinuri trec fetele astea. ## Mă mir cum de nu știai deja toate astea, doar ai stat și tu pe stradă o vreme, dacă nu mă înșel, chiar la câteva blocuri distanță. #Am încercat să nu intru prea mult în această lume. ##Și de ce vrei să intri acum? #Cred că știi deja răspunsul. ##Da, și te pot ajuta, cel puțin așa sper … a trecut pe aici acum aproape două săptămâni, să știi că te căuta … nu pot să înțeleg ce a văzut la tine în pula mea, dar fata aia chiar te iubește. Mi-a zis că o să treci pe aici și ai s-o cauți, dar nu-mi venea să cred, cel puțin după ce mi-a povestit felul în care ai plecat și cum a dat-o afară din casă acea amică de-a ta. #Nu era o prietenă de-a mea … ți-a spus ce i-a făcut? ##Nu mare lucru, doar că a trezit-o cu noaptea-n cap și a dat-o afară aproape în pielea goală, după care i-a aruncat hainele de la etaj. #Cu prima ocazie o omor! ##Bine, așa să faci, până una alta, mi-a zis … cum dracu’ o cheamă? în fine, mi-a zis să-ți spun că a plecat acasă. #Și unde e casa ei? ##Asta nu mi-a mai zis, probabil credea că știi asta. #Mai am o întrebare pentru tine … când a venit aici a încercat să se prostitueze în nenorocita aia de văgăună? ##Din păcate da, nu știu ce o apucase în pula mea, știu că avea nevoie de bani ca să ajungă acasă, dar nu știu ce o apucase de a făcut acest gest disperat, i-am zis că nu e bine ce face și că Jean nu o va lăsa să plece, o fată atât de frumoasă ca ea i-ar fi adus clienți pe bandă rulantă, și chiar așa a și fost timp de vreo două zile. Am fost și eu la ea, bineînțeles, pentru a încerca să o fac să renunțe la ideea de a strânge bani în felul ăsta, dar nu vroia să mă asculte, ba chiar mai mult, zicea că se simte bine acolo și că îi place. #Sigur vorbim despre aceeași persoană? ##Mai mult ca sigur, deși aș putea spune că în cele două zile cât a stat acolo nu era … în apele ei #Nu m-aș supăra dacă ai fi un pic mai explicit. ##Când nenorocitu’ ăsta de Chelbos dă de o tipă cu … potențial, face tot posibilul pentru a scoate câți mai mulți bani de la ea, așa că știind că amica ta va dori să plece în câteva zile, a hotărât că trebuie să o “convingă” să mai stea un pic … m-am uita în ochii ei, erau atât de tulburi omule, era atât de pierdută … nici nu vreau să-mi imaginez cu ce a drogat-o. #O să mai pun pe cineva pe lista de persoane ce trebuie să le omor, dar totuși, cum a scăpat? prostituata la care am fost mi-a zis că a auzit de o fată care a sărit pe geam. ##Exact! știam că nu am cum să o conving cu una cu două să plece de acolo, așa că am amenințat-o că o omor … a reacționat destul de bine, s-a speriat și a sărit prin geam … norocul ei, și al meu că Jean era destul de sigur că fata nu o să plece niciodată din văgăuna aia, așa că nu a mai pus gratii la geam, așa cum face de obicei cu noile achiziții, așa că am fugit cât ne-au ținut picioarele până am reușit să o prind și să o duc într-o scară de bloc unde am stat cu ea până și-a mai revenit. A doua zi o dureau oasele, îi era frig deși era destul de cald afară și cred că îți dai și tu seama cât era de dezorientată … nici măcar nu știa ce i se întâmplase în ultimile trei zile. #Să nu-mi spui că a plecat în starea aia acasă. ##Din păcate … # … e numai vina mea … la dracu’! ##Uită de ea omule, vezi-ți de viață și uit-o, n-are rost, oricum nu ai cum să mai dai de ea acum. #Asta rămâne de văzut. I-am dat toți banii care îi aveam la mine, cred că îi ajungeau pentru câteva zile, asta dacă nu îi va dă pe băutură. Nu am mai stat să-i ascult povestea vieții lui, deși părea dispus să o spună, am plecat cât de repede am putut spre casa. Singurul gând din capul meu era cel de a pleca și a o regăsi pe Ana … nu știam unde e dar trebuia să o găsesc. Începeam să mă simt din ce în ce mai mult ca amicul meu din dulap … o căutare imposibilă, obsedantă și probabil fără nici un rezultat, poate că ar fi fost mai bine să o uit … trebuia să plec cât mai repede. *Unde ai fost în ultimile zile? am crezut că ai murit. #Nu scapi atât de ușor de mine … chiar vrei să mă vezi mort? *Hm … poate. #N-am chef acum de asta, trebuie să plec. *Deja pleci?! abia ai venit, sper să nu stai prea mult oriunde ai merge. #... de ce?! #Ai uitat cumva în cât suntem azi? *E … la dracu’! Era 21 … dracu’ știe ce lună mai era, dar era 21, peste câteva ore ura să fie 22, seara în care vorbea nebunul din dulap … ce dracu’ să fac? chiar dacă știam că îmi va fi imposibil să o găsesc … și ce era să fac? să stau și să pretind că nu îmi pasă, cu cât plecam mai repede cu atât aveam șanse mai mari să o găsesc, dacă nu avea bani la ea nu putea ajunge prea departe … și cum rămâne cu tipul din dulap, am așteptat atât de mult să aud ce mai are de spus … ce dracu’ să fac. *Îmi spui și mie despre ce e vorba? nu pari în apele tale. #Păi să vedem … am așteptat o lună întreagă să văd ce mai are de spus nebunelu și acum nu pot să stau să-l aud pentru că am aflat că Ana a plecat acasă. *Super, păi și ce mai stai? du-te la ea, lasă-l dracului de nebun. #Nu înțelegi, nu știu unde stă, știu doar că deși nu avea nici un ban, a plecat spre casă … ar putea fi oriunde, ce rost ar avea să plec după ea dacă habar nu am unde ar putea fi, în plus am așteptat atât de nerăbdător să aud ce are de spus tipul din dulap … *Mi-e scârbă de tine, spui că ai iubito și acum stai să te gândești dacă să te duci sau nu după ea? îți pasă mai mult de nenorocitul ăla decât de fata pe care ai spus că o iubești?! nici măcar nu știi ce e aia iubire … și mie mi-ai spus că mă iubești și eu ca o proastă te-am crezut! nenorocitule! tu nu știi să iubești, știi doar să oferi iluzia iubirii, ți-e frică de iubire de fiecare dată când cineva ți-o oferă, de asta fugi tot timpul dintr-un loc în altul, te îngrozește gândul că într-o zi te vei îndrăgosti cu adevărat. Ce ar mai fi de spus … să neg cu vehemență faptul că are drepatate? să plec iar, dar nu în căutarea lui Ana, pur și simplu să plec și să uit, la fel cum fac de fiecare dată? Eram atât de confuz, pur și simplu nu știam ce să fac … m-am ghemuit într-un colț al camerei … nici măcar nu eram în stare să plâng … de ce dracu’ m-am născut? *Mi-e deajuns să am grijă de nebunul din dulap, nu vreau să am unul și în colțul camerei, nu am vrut să sune ca și când ai fi cine știe ce nenorocit ce își bate joc de toate fetele ce le întâlnește, doar că, încearcă și tu să vezi un pic lumea prin ochii uneia care te iubește, încearcă să te lași iubit și iubește și tu la rândul tău. #Îmi urăsc viața! asta era tot ce mai puteam spune în acele momente, uram tot ceea ce mă înconjura, fiecare celulă a corpului meu, fiecare secundă a vieții mele, mi-era frică să termin totul punându-mi capăt vieții … cât de mult mă urăsc pentru asta. *Nu ar trebui să urăști viața, învață să o iubești și ai să vezi că în timp o să iubești tot ceea ce te înconjoară, și o să accepți și faptul că o iubești pe Ana … pleacă în căutarea ei, altfel te vei urî toată viața pentru că ai rămas aici. Îmi pusesem caietele și câteva haine într-un ghiozdan, era tot cer aveam … stăteam pe un scaun vechi de lemn și mă uitam la dulapul în care se închisese nebunul. Vorbele Elizei încă îmi răsunau în minte și începeam să-mi dau seama că are dreptate. De ce îmi era atât de greu să plec dacă o iubeam?! ce mă atrăgea atât de mult la povestea acestui nebun fără nume? poate mi-era teamă că îi voi împărtăși soarta … și el a plecat în căutarea unei fete fără să aibă nici cea mai mică șansă de izbândă, vedeam în ochii lui aceeași disperare ce mă sperie ori de câte ori mă privesc în oglindă. Nu eram închis într-un dulap dar trupul meu era o închisoare a gândurilor și sentimentelor mele … atât de încătușat în propriul trup, atât de mort și totuși enervant de viu. *Ai reușit să te hotărăști în cele din urmă? O priveam în ochi cu o ură ce nu mi-o puteam explica, știam că vroia să mă testeze, să mă vadă oscilând între obsesie și pasiune și alegând în cele din urmă nebunia obsedantă. Dacă aș fi rămas i-aș fi dat dreptate, i-aș fi confirmat tot ceea ce a spus despre mine … nu vroiam să-i dau această satisfacție. Dar dacă plecam după Ana aș fi făcut-o doar pentru a încerca printr-un ultim gest disperat să neg adevărul. Am plecat, pur și simplu am plecat, fără nici o direcție, fără nici un scop, fără speranțe și fără vise … un cadavru ridicol de viu. Spre marea mea uimire Eliza chiar credea că voi pleca să o caut pe Ana, ba chiar mai mult, mi-a dat și bani de drum. *Știam eu că ești un înger … să ai grijă de tine, și cănd o găsești să veniți amândoi pe la mine, vreau să cunosc și eu fata care te-a schimbat atât de mult. Ce era să-i spun? … adevărul? în nici un caz, îi lăsasem totuși niște … gânduri pe o foaie, poate că odată cu plecarea mea o să mă vadă așa cum sunt. Dacă îngerii sunt superiori demonilor atunci de ce sunt demonii pedepsiți … au fost osândiți pentru că au gândit mai mult decât era nevoie … îngerii nu au încercat niciodată să se ridice măcar cu un centimetru deasupra condiției lor … demonii, diavolii, au vrut mai mult, au vrut la rândul lor să fie zei. La fel și un artist, vrea să se ridice deaspupra condiției sale, vrea să fie mai mult decât un om … vrea să fie înger … odată devenit înger plânge din cauza răcelii ce-l înconjoară și vrea libertatea demonului … dar hai să ocolim de data asta acest subiect … dacă aș fi sincer cu mine măcar pentru o secundă aș recunoaște că în adâncul sufletului meu cred în existența unei ființe supreme, la fel cum și tu dacă ai fi sinceră cu tine ai recunoaște că în sufletul tău există nesiguranță și dubii. STOP! ne oprim pentru o secundă … închide ochii și zboară … unde ajungi? există două răspunsuri, până la îngeri, sau pentru a nega că știu ceea ce gândești vei spune că zbori și atât … sau poate nu știi să zbori. Vino atunci, lasă-mă să te învăț să zbori, lasă-mă să te duc dincolo de ceea ce vezi și cunoști, lasă-mă să te duc acolo unde nici măcar gândul nu te poate duce. Ieșim pentru o clipă din acest univers … trupul va muri iar sufletul se va sufoca … rațiunea va trece de această graniță și va vedea, ce va vedea? va vedea ceea ce muritorilor nu le este dat să vadă … începutul. Nu începutul universului … începutul fiecăruia, începutul meu și al tău, inceputul tuturora … pentru fiecare om universul începe și se termină odată cu nașterea și moartea sa … ai văzut începutul? ai văzut nașterea morții tale? i-ai văzut frumusețea? tu i-ai dat viață morții tale … fi mândră de asta și fi mândră că ești muritoare pentru că într-o zi o vei reîntâlni pe ea, moartea … vei ști că ești creatoarea ei, o vei săruta și vei fi iar TU, Tu cea care a fost dintotdeauna, dinaintea trupului și a sufletului … vei fi iar esența … vei fi iar zeu. Deschide ochii … încearcă să vezi iar lumea la fel, încearcă să mergi, renunță la aripi și mergi iar. Îți vor fi pașii la fel? vei vedea lumea la fel? Nu voi mai spune nimic … voi merge să mor în lumea viselor. cel ce-ți dă aripi Un cerșetor șchiop își bea poșirca la umbra unui copac uscat. Setea lui era atât de mare încât ai fi zis că-i arde sufletul și nu știa cum să-l stingă mai repede. Doi aurolaci făceau ceea ce știau să facă mai bine … afară era destul de cald dar ei încă se îngrămădeau deasupra canalului din care ieșeau aburi aproape fierbinți. Curve ce își împart pumni și picioare, pești ce își calculează venitul, o tânără țigancă cu un copil în brațe și altul de mână îmi cere “un bănuț să iau ceva de-ale gurii pentru ăsta micu” … o înjur, îi întorc spatele, mă urc în tren, o înjur, închid ușa vagonului … trenul pleacă. Mă îndrepatam spre capitală, nu mă așteptam să o găsesc acolo pe Ana, mi-o imaginam trăind la periferia unui oraș de doi bani alături de un tată alcoolic ce o bate zilnic și o mamă ce refuză să creadă că ceea ce se întâmplă în familia ei e real … tot ce vroiam era să mă pierd printre sutele de mii de oameni, vroiam să fiu la fel de mort ca ei, să mă uit pe mine însumi și să dispar. Totul era în mișcare dar eu mă simțeam ca o piatră. Abia plecase trenul și deja începeam să simt că vizita în Marele Sat va fi doar o inutilă pierdere de timp, dar speranța că poate … poate o voi găsi pe Ana, începea să prindă contur. Ca oriunde altundeva, și în tren mi-am primit o binemeritată “porție” de cerșetori, alcoolici și … tot felul de specimene de genul ăsta. Un bătrânel beat clampă s-a așezat lângă mine, mirosul de vin în care era învăluit mă făcea să salivez abundent și să mă gândesc la zilele bune, când totul era simplu, și până și cele mai arzătoare întrebări erau stinse în “licoarea dătătoare de viață”. A început să-mi povestească despre faptele lui eroice din război, despre cum a pus pe fugă vreo 10 soldați inamici deși era beat și în pielea goală. Nu știu cât de adevărate erau acele povestiri … era bătrân, dar părea prea “tânăr” ca să fi luptat în Al Doilea Război Mondial. Oricum, nu mă prea iteresau astfel de detalii, timpul trecea mai repede și asta era bine. După ce și-a terminat istorisirile despre război a început să-mi vorbească despre fii și nepoții săi. Avea câte o poză cu fiecare, de la cel mai mic la cel mai mare. Era un om cumsecade, un familist convins … dracu’ știe cum de a ajuns să se îmbete în halul ăla. De fapt … oricine poate bea până se face praf, întrebarea era alta: ce îl supăra atât de mult? Am hotărât să păstrez tăcerea și să-l ascult în continuare, mereu am fost un bun ascultător. E ciudat totuși cum oamenii au încredere într-un străin când vor să-și descarce sufletul și să fie ascultați de cineva. În cele din urmă bătrânul a plecat, a coborât din tren într-o gară aproape pustie … nimeni nu-l aștepta acolo, doar moartea. Am închis ochii pentru a mă ascunde de lumea din jurul meu, pentru un minut îmi imaginam că eram copil și încercam să simt mirosul dimineților de primăvară … sunetul infernal al trenului, înjurăturile ce îmi clăteau urechile din toate direcțiile, mirosurile de tot felul … ciudat, când suntem copii vrem să fim mari, când suntem adulți vrem să retrăim anii copilăriei, când suntem vii vrem să fim morți, iar când ne apropiem de secunda morții începem să iubim cu adevărat viața … am ajuns în București. Mă mișcam cu greu prin mulțimea mereu grăbită. Unde se tot grăbesc? Vor să ajungă la locurile de muncă? la băut? la scoală? nicăieri? nu, nu nicăieri, acolo merg eu, dar ei? bătrânelul din tren avea o vorbă: “e secolul vitezei tinere! lumea nu mai are timp să fută, dă o muie și își își vede în continuare de viață … dragostea a rămas cu mult în urmă” … tragic, scârbos de tragic. Am hotărât să fac o tură a orașului … din bodegă în bodegă și din bar în bar … pierdusem noțiunea timpului, și mai ales pierdusem numărul sticlelor de bere, vin și vodcă băute. O să mai fac o mică intervenție … sper să nu te plictisesc. Poate te vei întreba de unde atâta pesimism și negativism în ceea ce scriu (sau poate nu … ). M-am gândit destul de mult în ultima vreme la nevoia omului(specifică aș spune eu) de a crea o lume plină de … moarte. De ce trebuie să existe mereu această lume a distrugeri în opoziție cu binele care … trebuie să biruiască în cele din urmă. Să luăm spre exemplu o carte cu povești … ciudat exemplu, dar nu cred că există loc mai potrivit în care să se evidențieze această diferență între bine și rău. Mereu trebuie să existe un cavaler sau un erou care, logic reprezintă binele și e înzestrat cu n+1 calități și brusc, odată cu apariția eroului apre și contraeroul, creatura malefică ce se opune întotdeauna acestuia. Dacă eroul ar dispărea, nici contraeroul nu și-ar mai avea rostul, și bineînțeles situația poate fi și inversată. Răul există ca un rezultat direct al binelui și invers, la fel cu știm că o foaie de hârtie e albă pentru logicul motiv că nu e neagră. Până și Biblia e creată pe același principiu al binelui și răului … odată cu forța supremă a binelui era nevoie de opusul acesteia, iar pentru a se arăta superioritatea binelui s-a creat legenda conform căreia și răul era la început parte din binele suprem. Dar de ce să nu considerăm răul, în cazul acesta Diavolul, ca o evoluție a binelui? oamenii fac destule lucruri care, conform Bibliei sunt … rele, dar asta fără a aduce nici un prejudiciu omenirii. Diferitele culturi și religii ale lumii văd binele și răul în forme de multe ori opuse … până și crima, care în cea mai mare parte, cel puțin în societatea modernă, e considerată păcat capital, câteodată e văzută ca o faptă … hai să-i spunem bună. Spre exemplu, pe timp de război, atunci când legea supremă e “ucizi sau ești ucis”, crima nu mai e văzută ca un pașaport pentru focurile Iadului, ba chiar mai mult de atât, poți deveni erou național dacă ucizi îndeajuns de mulți dușmani. Cine are dreptul de a ucide într-un război? ca de obicei și aici Biserica a venit destul de rapid cu o explicație: cei care se apără au dreptul de a ucide pentru că își apară țara … ciudat, când ne gândim că faimoasele cruciade au fost războaie de cucerire în care se pleca la luptă cu crucea înainte … dar în cazul ăsta nu se pune pentru că, știți voi, crucea și alte chestii de genu ăsta … ce mai contează că acei “nobili” războinici mai și spintecau un pic în stânga și-n dreapta oameni nevinovați, sau că mai violau și jefuiau … totul era ok pentru că era făcut în numele marelui Creator. De fapt toți cei care luptă în numele unei credințe cred că au dreptate și războiul lor e just, și pentru a demonstra asta e deajuns să deschizi 5 minute televizorul … și întrebarile logice revin: cine are dreptate? care divinitate e cea adevărată? ce e bine? ce e rău? răspunsul e banal de simplu … cel care câștigă are dreptate și e de partea binelui (într-un fel sau altul), sau are dreptul să schimbe reguluile binelui și răului dacă la sfârșitul războiului acestea îi sunt potrivnice pentru simplul motiv că …a câștigat. Deci, cauza a fost justă, indiferent de crimele comise de națiunea învingătoare, pentru că aceasta are cea mai tare religie și cel mai tare Dumnezeu și cea mai tare sau cel mai tare orice … pentru că a câștigat. Să revenim la întrebarea de la început, de ce există această nevoie de a crea un univers putred, infect? e simplu, pentru a putea crea acel erou, care prin calitățile sale echilibrează imaginea de ansamblu … mie nu-mi plac eroii, așa că voi echilibra universul putred și infect “creat” printr-un contraerou imoral (cel puțin din punctul de vedere al societății în care trăiesc) care la rândul său încearcă să se echilibreze prin găsirea acelui “ceva” care să-i aducă fericirea și în cele din urmă echilibrul său, în nici un caz al lumii în care trăiește … în final rezultatul nu poate fi decât un contraerou fatalist cu o aură de înger mort ce-și caută fericirea fără a ști ce e EA, dar temându-se că în cele din urmă o va găsi. Totul se mișca în jurul meu … aș vrea să spun că e un moment, să-i zicem filozofic … eram beat pulă. Nu vedeam nici măcar la 2 metri în fața mea, dar încercam să merg până la … nu știu unde vroiam să ajung deși sunt sigur că înainte de a intra în primul bar aveam o destinație fixată în minte. Totul era atât de gri, atât de negru, atât de mort … ce căutam în acest oraș al nimănui?! Eram atât de obosit, vroiam să adorm, să adorm și să nu mă mai trezesc. De fiecare dată când, sătul de pașii ce îi făceam pe străzile atât de aglomerate, și totuși atât de pustii, cădeam pe asfaltul rece – dar, atât de răcoritor – toți cei din jurul meu, precum niște cetățeni model, îmi săreau în ajutor și mă ridicau … da, precum un gunoi, mă ridicau (de pe jos, logic). Mă forțau să merg mai departe … unde?! nu contează, eu eram o “furnică “ leneșă ce nu făcea nici un bine “mușuroiului”, eram nenorocitul ce trebuia împins de la spate pentru a intra în pas cu lumea … Lăsați-mă să mor! vă rog, lăsați-mă să mor! … mi-a fost luat până și acest drept. ##Ce tare ești omule! Niște … aș fi vrut să zic tineri, dar după ce am mai făcut câțiva pași și m-am uitat mai bine la ei mi-am dat seama că ar fi mult pentru ei să-i consider puștani; niște copii, copii pentru care simplul și în același timp idiotul fapt că eram beat clampă + părul meu lung însemna că sunt … tare. Eram un model demn de urmat. Nici eu nu mai știu a câta oară îmi ziceam că mi-era scârbă de mine și de ceea ce deveneam, dar mai mult ca niciodată îmi doream să public toate nonsensurile ce ieșeau din capul meu, pe care în clipele de nebunie și extaz le puneam pe hârtie … idei … blasfemii prea ciudate și pentru cei mai convinși “antichriști” … aș fi vrut să fi fost cunoscut și apreciat pentru ele, acei copii să-mi fi spus “ești tare” pentru ceea ce scriu, dar nu, eram eroul lor dionisian. Noaptea se lăsase și totul se întuneca, nu mai înțelegeam nimic din ceea ce era în jurul meu, mi-era tot mai greu să aud dialogurile purtate de lumea la fel de beată ca mine ce se aduna în acea zonă. În cele din urmă “mi s-a tăiat filmul” și dracu’ mai știe ce am făcut în acea noapte. Dimineața mă așteptam să fiu trezit de gunoieri, în schimb, spre marea mea uimire, eram într-o garsonieră, și încă una destul de luxoasă, din centrul capitalei. Îmi țineam cu greu ochii deschiși și încercam să-mi dau seama cum ajunsesem acolo. După aproape jumătate de oră de stat pe gânduri mi-am dat seama că eram tabula-rasa, ba chiar mai mult, lângă mine era o frumusețe de blondă, de vreo 18-19 ani. Mă ridic din pat și observ că îmi lipsesc hainele, iar singurul lucru în care eram îmbrăcat era un prezervativ uzat. M-a apucat o greață teribilă, așa că următoarea mea acțiune logică a fost … să cad. Am încercat să-mi direcționez corpul spre pat, dar tot ce-am reușit să fac a fost să-mi izbesc capul de colțul culcușului … se făcuse iar întuneric. VISEAZÃ! Același lac … copacul trăiește … o văd … e în lac … mă cheamă la ea … alerg spre ea și o îmbrățișez … mă sărută. - Vino! O urmez … ne îndreptăm spre copac … a luat unul din fructele lui și mi l-a dat. - Mușcă din el și vom fi împreună pentru totdeauna. Era a tât de dulce … simțeam un fior cuprinzându-mi corpul … îmi simțeam trupul slăbit … m-a luat în brațe și m-a dus în apă. - Acum știi ce ai de făcut. M-am trezit … ce a vrut să-mi spună prin asta? … a vrut să-mi spună ceva? … poate mă gândesc prea mult la ea … poate mintea îmi joacă feste … dar dacă …? M-am trezit, din câte mi-a povestit Silvia (acesta era numele ce l-a rostit cu un ciudat entuziasm domnișoara) cam după o oră. Eram atât de confuz, iar specifica greață matinală ce îmi dă impulsul pentru începerea unei noi zi cu o borâtură sanatoasă și din tot sufletul nu mă ajuta deloc. Vedeam totul în ceață și atitudinea plictisitoare a blondei făcea ca totul să fie și mai neclar. *Așa o chema și pe mama, și pe bunica, și pe străbunica. #Ce? Cum? nimic nu avea sens la ora aia … îmi era deajuns că reușeam să mă abțin de la ejacularea mâncării din stomac. *Numele meu, Silvia, așa le cheamă pe toate femeile din familia mea. #Și dacă vei avea o fiică? nu-mi dau seama de ce am întrebat-o așa ceva, răspunsul era mai mult decât evident … ar exista totuși justificarea alcoolului, deși toată lumea ar sări cu gura să-mi spună că asta n-ar fi o scuză … sugeți pula, beți voi o noapte întreagă și apoi o să vedeți cât de logică e această scuză. *SILVIA! De ce dracu’ era atât de încântată, entuziasmată & chestii … și mai ales, de ce îmi țipa în urechi? o auzeam destul de bine, chiar îndeajuns de bine încât să-mi dau seama că vocea ei semăna izbitor de bine cu a chelneriței … acum realizez că nici pe ea nu știu cum o cheamă, pun pariu că Silvia … probabil că erau și rude. #Silvia, pot să te rog și eu două lucruri? *Da, spune-mi! același țipăt ce îmi irita neuronul. #În primul rând nu mai țipa, te aud destul de bine. *A, da … ok. #Și în al doilea rând, fă-mi și mie o cafea. A plecat în grabă spre bucătărie. Din fericire entuziasmul îmi mai pierise (veste bună pentru neuronul meu morocănos) … oricum, la felul cum vorbeam și mai ales datorită expresiei feței mele (acea plictiseală specifică după o noapte prea lungă), cred că, Silvia, s-ar fi descurajat și fără să primească sfaturile mele “înțelepte”. Deși vedeam totul în ceață, și din când în când în dungi, reușisem să observ că spre deosebire de aparamentele în care mi-am petrecut ultimii ani din viață, aceasta cameră era amenajată cu un relativ bun gust. Nu că aș fi fost eu expert în domeniul amenajărilor interioare, dar, cel puțin, casa Silviei nu-mi creea repulsie. *Uite cafeaua, scuze că am țipat, e reflex de la locul meu de muncă, după cum bine știi, lucrez într-un bar de noapte și de obicei trebuie să țip ca să mă înțeleagă clienții. #Ești chelneriță?! nu avea de unde să înțeleagă mirarea și … exasperarea din tonul vocii mele. De când dracu’ am o priză atât de bună la chelnerițe? *Logic! e moștenire meseria asta la mine în familie, la fel ca numele, de la mama, și de la bunica, și … #Și de la străbunica, acum și-n veci vecilor … amin. *Mda, ceva de genu ăsta. Dar nu înțeleg de ce mă întrebi aceste amănunte, ți le-am povestit și aseară în bar. Amănunte!!! ciudat, dar parcă amănuntele sunt chestii minore, nu toată viața de la un capăt la altul. În fine, cine sunt eu să judec, unii lasă moștenire opere de artă … alții locurile de muncă și numele de Silvia. Inițial vroiam să-i spun că mi-e scârbă de ea și de toată viața ei și a lui maică-sa, și alui bunică-sa și a lui … (la dracu’! încep și eu cu tot acest arbore genealogic), dar mi-a făcut cea mai bună cafea care o băusem vreodată. #Trebuie să recunosc faptul că nu am mai băut niciodată o cafea atât de bună, (și acum urmează să-i pun cea mai cretină întrebare) cine te-a învățat să o faci așa? *Mama, care a învățat la rândul ei de la bunica, și care a învățat de la străbunica … e tot un fel de moștenire. Mi-era tot mai greu să-mi ascund zâmbetul de pe buze auzind iar și iar această înșituire cronologică. Se pare, spre norocul meu, că și ei începuse să-i pară patetic să tot repete această descendență … nu că aș fi ținut prea mult să nu-i rănesc sentimentele, dar aș fi vrut să mai beau cafea făcută de ea și altă dată. *Pot să-ți pun o întrebare? # … încearcă. Speram din tot sufletul să nu fie o întrebare stupidă legată de cât de mult am băut în noaptea ce a trecut. *Cât de mult ai băut aseară? De ce? de ce nu a putut să mă întrebe orice altceva? oare nu era logic după fața mea că băusem mult prea mult … și totuși, voi încerca să formulez un răspuns inteligibil și pentru mintea ei … nu mai contează cum e mintea ei. #Îndeajuns de beat încât să nu știu nimic din ce s-a întâmplat … tot ce-mi amintesc e că eram într-un skate-park. Au început să apară tot felul de indivizi, și din bere în vodcă mi s-a cam tăiat filmul … după care m-am trezit în pat cu tine. Ceva o deranja la toată această povestioară, părea oarecum … dezamăgită. Am rugat-o să vină lângă mine în pat și să mă pună la curent cu ceea ce îmi scăpase. Se așeză destul de bucuroasă lângă, își așeză capul pe pieptul meu și ghemuindu-se cât mai bine pentru a se încălzi începu “povestea”. *Păi, să vedem … ai apărut pe la 10 seara la mine, la bar, cu încă vreo 2 nebuni, și crede-mă, păreai atât de treaz, aș fi putut jura pe orice că nu ai pus strop de alcool în gură în acea seară, și în meseria mea sunt în stare să recunosc un om beat de la o poștă. Deci, ai venit și te-ai așezat pe un scaun de la bar, nu știu de ce, dar păreai foarte trist, așa că am încercat să intru în vorbă cu tine, dar nu am reușit să scot prea multe de la tine. Vroiam să renunț la acea tentativă de conversație când brusc, ți-ai ridicat capul și m-ai privit în ochi … S-a oprit pentru câteva secunde, parcă își căuta cuvintele, se uita la mine ca și când încerca să retrăiască sentimentele din noaprea trecută. *Omule, ai un mod atât de ciudat de a privi în ochii oamenilor, parcă vedeai până în sufletul meu, mă simțeam ca o carte deschisă … mă speriasem rău de tot. Și ca și când toate astea nu ar fi fost deajuns, m-ai sărutat … un sărut ce nu a fost cu nimic mai prejos de acea privire ciudată. Nu știu ce văzusem în ea, deși trebuie să recunosc că rar mi-a fost dat să văd ochi atât de frumoși ca ai ei. Și totuși, ce văzusem în acei ochi? era oare Ana? moartea? eu?! #Mai departe ce s-a întâmplat? *Păi, ai început să fi vorbăreț, deși nu mi-ai spus nimic despre tine, nici măcar numele … în schimb erai dispus să vorbești despre orice altceva. Erai … simpatic, mai ales că după încă vreo 2-3 beri ai început să dai și primele semne vizibile de beție, așa că m-am hotărât să țin și eu pasul cu tine, și până mi-am terminat tura de noapte eram cam … varză. Pe 3 naoptea am plecat acasă și odată ajunși aici îți imaginezi și tu ce s-a întâmplat. #Mda … și se pare că s-au întâmplat multe. *De ce o spui ca și când ți-ar părea rău? # … nu mai știu nici eu. *Îmi spui și mie povestea ta? Părea atât de nerăbdătoare să afle cine sunt, avea acea față ce o are un copil în ziua de Crăciun când moare de nerăbdare să afle ce cadou e ascuns în spatele ambalajelor … să le zicem frumoase, deși nu sunt de această părere, dar dacă copiii le consideră frumoase voi face și eu la fel de dragul copilului din mine. Însă “ambalajul” ce-mi acoperă sufletul e orice mai puțin frumos, iar “conținutul”, “cadoul” nu e cel dorit. #Îți voi supne povestea mea, mai exact partea din ea care m-a adus aici. Nu-ți voi spune numele meu și nici de unde vin. Îți spun doar că iubesc și în același timp mi-e frică de iubire așa că am fugit de acest sentiment și de persoana iubită, iar acum încerc să o regăsesc, deși mi-e frică de momentul în care o voi reîntâlni, pentru că știu că mai devreme sau mai târziu o voi găsi, așa că bântui ca un nebun încercând să găsesc ceea ce îmi provoacă frică … am uitat cine sunt, am uitat de unde vin, am uitat ce gust are viața, am uitat să zâmbesc … am uitat să uit, totul apasă asupra mea … știu și nu știu totul … fantasme ale celor ce-au fost, ce sunt și ce vor fi îmi bântuie visele … de ce nu mor mai repede. Părea să înțeleagă neputința ce-mi apăsa pe umeri atât de greu, avea ochii plini de lacrimi … nu știu gacă mi s-ar fi umezit câtuși de puțin ochii dacă situația ar fi fost inversată. *Omule, te uiți în ochii mei exact ca aseară. #Da, dar și tu poți privi într-ai mei … ce vezi? Se putea citi pe fața ei frica de a da un răspuns … “copilul” a deschis cadoul și vede că după un an de așteptări nu a primit ceea ce își dorea. *Peste o oră încep programul, hai să merge de acum, fac eu cinste cu o bere. Și lipsa unui răspuns poate fi un răspuns, doar că de data asta … m-am săturat. #O bere zici? în cazul ăsta pe a doua o dau eu. TRÃIEȘTE-ÞI VIAÞA! Trebuie să merg înainte … trebuie să trăiesc … trebuie să trăiesc cu adevărat … cum să fac asta? …cine mă poate învăța asta? … ei? … cei ce mă înconjoară? … cei ce mă sufocă? … cei de care mi-e frică? … cei pe care îi urăsc? … mă voi învăța singur … mă voi autodistruge și îi voi distruge … voi fi ceea ce ei doar visează să fie. Bere azi, bere mâine … beții urmate de alte beții … sunt în drum spre Sighișoara. Ce s-a întâmplat între timp și de ce sunt iar pe drumuri? Trecuseră mai bine de două luni de când sosisem în București. Începusem să mă satur de zilele și nopțile ce erau mereu la fel, noaptea prin baruri, ziua leneveam în pat. Totuși, într-un mod ciudat mi-era bine, începuse să-mi placă această viață lipsită de griji, aproape banală. Poate că acea nesiguranță zilnică mă obosise mai mult decât realizasem și acest repaus îmi aducea ceea ce îmi lipsea. De ce am plecat iar? m-am săturat de răspunsul ce mi-l dau mereu la această întrebare … căutarea fără rost a unei fantasme din trecut … doar că acum această fantasmă are și o formă … Ana! Ana! ANA!!!!! *Liniștește-te, a fost doar un vis. Îi visasem chipul cu o noapte înainte de a pleca. Nu puteam să mai stau alături de Silvia … a înțeles asta mai ușor decât m-aș fi așteptat. *Ea e iubirea de care te temi? Îmi termianasem prima mea carte și vedeam în Silvia muza ce o căutam de atât de mult timp, aveam toate motivele să fiu fericit … dar nu eram. *Te iubesc, dar vreau să pleci, du-te și găsește fata care te poate face fericit. Cât de ciudat a fost acel moment, a fost prima oară în viața mea când mă bucuram să aud un “te iubesc”, dar mă bucuram și mai mult pentru că mă “izgonise” din viața ei, mi-a dat acel impuls de care aveam nevoie pentru a relua căutarea. Amândoi știam că era foarte probabil să nu ne mai vedem niciodată, însă cel din urmă sărut a fost atât de firesc, atât de normal, ca și când peste o oră sau două urma să ne reîntâlnim. Nu știu dacă am lăsat vreo urmă în sufletul ei … aș vrea și n-aș vrea să fi făcut asta … am plecat … iar amintirile se pierd în noapte în zgomotul roților de tren. Era o dimineață însorită dar răcoroasă de vară … Sighișoară, oraș al vremurilor de altă dată. Știam că nu o voi găsi acolo pe Ana. Trebuia să mă găsesc mai întâi pe mine, acel eu arhaic, acel eu ce trebuia să se fi născut cu secole în urmă. Credem că suntem atât de importanți, am evoluat mii de ani pentru a deveni niște sclavi. În urmă cu 8-9 ani, nu mai știu nici eu exact câți, am început să mă simt ca și când locul meu nu era aici, mai exact …nu era acum. Mult timp am fost convins că m-am născut prea devreme, trebuia să mă nasc peste câteva sute, poate chiar mii de ani, într-o lume a viitorului așa cum filmele și cărtile SF o prezintă, da, îmi amintesc, aveam 10, poate 11 ani, visam să călătoresc prin spațiu, să văd universul … încă mi-aș dori asta, dar anii copilăriei au trecut foarte repede și am crescut și “evoluat” într-un mod pe care nu mi l-aș fi imaginat niciodată, continuam să mă simt un străin față de epoca în care trăiesc, dar acum ochii mei priveau în urmă, înapoi, cu sute, mii de ani în urmă … de ce a trebuit să evoluăm atât de mult? Cândva totul era atât de simplu, totul era atât de firesc, oamenii aveau voie să creadă în fantastic, se puteau bucura de aerul curat ce îi înconjura, trăiau doar din ceea ce le oferea pământul și asta le era deajuns, se bucurau de cele mai simple întâmplări, nu aveau nevoie de totă tehnologia ce ne înconjoară azi pentru a fi fericiți … într-adevăr, pericolul războaielor și al morții era ceva la ordinea zilei, dar nimeni nu dispera (și apropo de războaie, până și ele erau altfel, erau … onorabile, luptătorii se încleștau în săbii și sulițe, singurele arme de “distrugere în masă” erau catapultele, iar dacă nu aveai ghinoul să fi lovit de o săgeată puteai îmfăptui lucruri mărețe, puteai deveni erou, chiar zeu – azi trebuie să zburăm și să avem super-puteri pentru a fi eroi) … dacă casa le era distrusă își constuiau alta, dacă nu mai aveau hrană migrau, pădurea apăra omul atât de război cât și de foame, îi era cel mai bun prieten. Dar ce s-a întâmplat cu noi? am trădat natura și am distrus-o, brusc hrana ce ne-o oferea nu mai era îndeajuns de bună pentru lăcomia noastră, oamenii nu mai conviețuiau în armonie cu întinderile verzi de copaci, tăiau și defrișau fără scrupule … evoluau (e ciudat, dar dacă stau să mă gândesc mai mult realizez că o mare parte a transformărilor noastre au fost strâns legate de război, omul a trecut de la primitiv la modern din dorința de a ucide mai mult și mai ușor … și totuși ne credem superiori) … umila casă ce îi oferise căldură și adăpost timp de sute de ani nu mai era bună, acum avea nevoie de palate, satele retrase nu mai erau îndeajuns, era nevoie de imperii … moartea a învățat să vină în cele mai diverse forme … și totuși natura a iertat umanitatea, a sperat că mai devreme sau mai târziu vom înțelege că dacă o ucidem pe ea, ne “tăiem creanga de sub picioare”. Nu … noi trebuie să evoluăm, trebuie să mergem triumfători spre autodistrugere. Azi locuim în blocuri din beton, mâncăm alimente ce ne omoară de vii, disperarea vine prin cele mai simple evenimente, pierderea celei mai mici sume de bani ne provoacă mustrări de conștiință ce durează luni întregi, pentru a ne simți bine nu mai e deajuns un cântec și un dans, avem nevoie tehnologie care să ne ofere iluzii … să luăm spre exemplu o familie tipică modernă, e o banală zi de duminică și toți sunt adunați în fața televizorului, nimeni nu vorbește cu nimeni, dar toți sunt adunați în același loc, nu contează că soția e scârbită de soțul ei și îi este silă și să se culce cu el, motiv pentru care îl bănuiește constant că merge la curve, iar soțul printr-o reciprocitate tacită … merge la curve pentru că îi vine să plângă când își vede soția, care în cei 15-20 de ani de la căsătorie și-a dublat sau poate chiar triplat greutatea, dar ce contează sunt unul lângă altul, pe un pat luat în rate și se uită la televizor (probabil cumpărat tot în rate). Ce contează că băiatul lor, care probabil nu are mai mult de 14 ani, bea și fumează (poate chiar se și droghează) iar fiica lor ce nu are mai mult de 17 ani visează deja la un “făt-frumos” de vreo 90 de ani plin de bani … tot ce contează e că sunt o familie frumosă și unită … în fața televizorului. Încep pauzele publicitare așa că fiecare luptă asupra supremației, fiecare vrea “bagheta fermecată” prin care să poruncească voința sa televizorului … sport, telenovele, crime la pachet sau țoale la ultima modă … atât de multe variante, oare ce vor alege? … nimic … a venit APOCALIPSA … nu, nu mă refer la faza din Biblie, oamenii au uitat de mult de ea deși se jură că sunt mai credincioși ca niciodată … în ziua de azi sfârșitul plin de disperare vine prin oprirea curentului … toată familia privește cu disperare spre televizorul ce a murit, până și “bagheta magică” e inutilă fără curent, panica se poate citi pe fețele tuturor, brusc se aud câteva bătăi în ușă (nici banala sonerie nu mai merge acum că nu mai curge electricitatea prin venele de metal). Vecinii din bloc speriați de bezna ce s-a lăsat asupra lor merg din ușă în ușă pentru a fi siguri că tragedia ce apasă asupra lor e resimțită de toți. Speriați și dezorientați încep să se adune în apartamente așa cum se adunau cândva oamenii preistorici în peșteri, doar că în loc de foc ei folosesc lanternele … realizează, poate, că lipsa tehnologiei îi aduce mai aproape unii de alții, în lipsa imaginilor de pe sticlă care să le încețoșeze ochii, cei mai în vârstă din ei încep să-și povestească viețile , încep să povestească despre timpuri când tehnologia încă speria omul, iar viața era simplă, dar frumoasă … cei tineri se sperie, își fac chiar cruce, încep să privească tremurând becul ce nu vrea să le mai lumineze viața, se uită la el ca și când și-ar aștepta biblicul mântuitor … și în cele din urmă el vine … e întâmpinat cu urale și ovații, toți se strâng bucuroși în brațe ca și când ar fi scăpat din focurile Iadului. Toați se întoarc la casele lor cu zâmbetul pe buze, se așează în fotoliile, canapelele și paturile lor și admiră minunea sclaviei tehnologice. Începuse festivalul medieval, în tot orașul se simțea acea atmosferă a vremurilor ce au trecut … am închis ochii și m-am întors în timp, eram iar acasă … acum eram primit cu brațele deschise. Mă îmbătam și dansam, dansam și visam, visam și zâmbeam … putea să-mi cadă și cerul în cap, eram iar acel eu de care îmi era atât de dor. Lipsa unui loc în care să dorm nu mă deranja, iarba era atât de moale, la fel de moale ca anul trecut, ca întotdeauna. Cerul era negru și înstelat, la fel de negru ca părul Anei … Ana! Ana! Ana! mereu ajung să mă gândesc la ea, mai devreme sau mai târziu ceva îmi amintește de chipul ei … să plec să o caut? ar trebui … În seara asta afară s-a făcut destul de frig. O puștoaică mă vede treburând. *Tu nu puți! vrei să vi să dormi cu mine într-o casă părăsită? Pașii ne purtau în noapte pe străzile întunecate, ne mișcam tot mai greu pe măsură ce bidoanele de bere se goleau. În cele din urmă am ajuns, era o casă ca oricare alta, de la exterior avea același aer vechi ca și restul orașului, aceeași pereți mucegăiți “impodobiți” cu tot felul de plante agățătoare, acoperișul, deși era din țiglă roșie, mai avea puțin și era în totalitate negru, ferestrele vopsite cândva într-un albastru deschis (probabil plăcut la vedere) arătau ca și când ar fi fost vechi de sute de ani. Un geam era spart și din interior se auzeau mai multe voci. #Mai e și altcineva înauntru? *Sunt niște amici de-ai mei, hai intră pe fereastră că nu te mănâncă nimeni. Erau aruncate cărți pe jos prin toată casa, mobila părea a fi veche de măcar 50 de ani. În lumina palidă a focului făcut în mijlocul uneia din camere am văzut câteva fotografii … poate ale celor ce au trăit cândva în acea casă. Mai erau încă cinci băieți și trei fete … am făcut cunoștiință cu ei fără a mă obosi să le rețin numele. Când m-au întrebat numele meu le-am spus că nu are importanță … nu s-au supărat, erau prea beți pentru a le păsa de așa ceva. M-am așezat într-un colț al camerei și mi-am scos din ghiozdan o bluză … atunci am văzut că aveam la mine și un caiet ce nu părea să fie al meu (nu pot să înțeleg cum de îl văd abia acum). L-am deschis fără prea mult interes … era de la Eliza. De cum am citit primele rânduri am rămas surprins în cel mai plăcut mod posibil, era viața nebunului din șifonier … se pare că a fost mai curioasă decât m-a lăsat să cred, dar de ce a negat asta? Nu am mai stat prea mult pe gânduri și am început să citesc entuziasmat pagină după pagină, notându-mi momentele mai importante. “Nu trebuia să pleci, mai bine rămâneai acasă, o cauți degeaba pe acea fată, a murit … e moartă! Să-l i-a dracu pe EL, o s-o găsesc. Am plecat din Londra … simțeam că o voi găsi undeva pe continent. M-am urcat într-un vapor de marfă când cei din echipaj nu erau atenți și m-am ascuns cât de bine am putut. Vezi ce ți s-a întâmplat? cum de ai reușit să te ascunzi tocmai într-un compartiment frigorific?! o să mori de frig! Au fost cele mai lungi două ore din viața mea … nu mai aveam mult și … dar am scăpat, am simțit vaporul oprindu-se în port, am ieșit cât de repede am putut din acel frigider, nu-mi păsa de marinarii care m-ar fi putut vedea … trebuia săupraviețuiesc. Tremurând am intrat în primul bar … abia reușeam să-mi deschid ochii … era atât de mult fum. Uită-te la tine! o să mori! Lasă-mă în pace, tu ești cel ce trebuie să moară … tu ești cel care nu există! #Bea de aici dacă nu vrei să mori de frig. Un grup de bețivi, nu-i prea suportam, la fel cu nu suportam să beau alcool, dar de data asta am făcut o excepție. Nu doaream să le dau vre-un motiv să facă cine știe ce comentarii la adresa mea, așa că am băut cu ei. Știu că nu trebuia să vin pe acest drum, dar trebuie să supraviețuiesc. Trecuse aproape o zi de când ajunsesem în Franța, și după câteva ore de băut m-am trezit într-o dubiță dărăpănată care dracu’ știe unde mergea. Ce s-a întâmplat? unde mergem? #Uitați-l fraților că s-a trezit, și voi care credeați că e în comă alcoolică.” Vă mai întreb încă o dată, unde mergem? #Stai liniștit omule, nu trebuie să te agiți … și de ce dracu’ îți tot schimbi tonul vocii? te-am întrebat asta și noaptea trecută, dar erai prea beat să răspunzi. Nu îmi schimb tonul vocii, vi se pare vouă. #Uite, vezi, iar ai făcut faza asta cu vocea.” Și mergi pe stradă și vezi reclame … reclame peste reclame și iar reclame … roșii, verzi, galbene, albastre, în funcție de firmă și de felul în care vor să atragă atenția. În mod normal aș spune că e aproape penibil; greșit, e foarte penibil, e cel mai penibil, jalnic. De curând am realizat că trebuie să cer iertare Poliției Române în numele unei întregi țări, sau, măcar, în numele celor ce au timp să-mi citească nonsensurile scrise la beție. Deci, am descoperit că există specimene (și prin specimene mă refer la ființe … umane, teoretic vorbind, și raționale, la fel de teoretic vorbind) mai idioate decât polițiștii “care este”. Cine sunt acești “FÃTați … nu chiar atât de FRUMOS”? simplu, sportivii maneliști. Spun asta pentru că am “privilegiul” ca în căminul îmi care îmi nenorocesc tinerețea să am parte și de polițiști (secția 2 de poliție) dar și de sportivi … unul și unul. Nu-mi vine să cred că a trebuit să recurg la pile și relații ca să stau într-un asemenea cămin. E ciudat că trăiesc într-o țară în care, (again) teoretic vorbind, s-a trecut de la feudalism la modernism, iar acum suntem în așa zisa eră contemporană ce încă miroase greu a comunism în care țovarășii încă sunt la putere, deși oamenii au murit pentru libertate în timpul revoluției. Care a fost rezultatul revoluției? mai bine de 20 de milioane de experți în meseria de “pilitori” … aproape pentru orice trebuie să ai relații și cunoștiințe într-un loc sau altul … aiurea. Noapte bună! E 4 dimineața … mă trezesc, azi e ziua în care trebuie să las deoparte pesimismul … e ziua mea și ar trebui să fiu fericit. De ce m-am trezit atât de devreme? răspunsul logic ar fi fost, ca să am mai mult timp să stau degeaba. Nu și de data asta. Am început să fiu asaltat de o tonă de mesaje provocatoare de greață … știți voi, sms-uri pompoase, spumoase și ușor efervescente gen: “acum că încă o primăvară s-a adăugat vieții tale …” sau “ la buchetul de flori al vieții tale s-a mai adăugat un trandafir …”, iubire și fericire în stânga și-n dreapta … urăsc genul ăsta de urări, sunt luate de pe net și transcrise cuvânt cu cuvânt pe telefon (dacă ar putea să dea un copy-paste ar fi superb, n-ar mai face febră musculară la degete), iar apoi cu mâna pe inimă (de durere că trebuie să consume câțiva cenți din credit) respectiva persoană trimite mesajul, așteptând bineînțeles mulțumirile măgulitoare. Să mă pupe în posterior, am și chestii mai interesante de făcut … cafeaua mea cea de toate zilele. Poate într-o zi o s-o beau relaxat și în liniște. Fiind ziua mea, m-aș fi așteptat ca azi să fie acea zi. Îmi verific orarul și observ că în 20 de minute trebuie să ajung la facultate. Îmi sorb cafeaua în grabă și ca de obicei mă frig la limbă. În 30 de minute ajung la facultate … nu știu de ce dar de la o vreme am prostul obicei să întârzii peste tot. 30 de minute în care am alergat degeaba … se pare că IAR au modificat orarul. Merit măcar o bere de ziua mea așa că merg spre prima bodegă, bar, restaurant, cârciumă … oriunde, numai să pot bea o bere în liniște. Bere rece, gustul lasă de dorit, relativă liniște în jur … se putea și mai rău. Prin geamurile restaurantului cu autoservire (într-un asemenea loc am ajuns în cele din urmă) se văd câteva exemple elocvente de muncitori români tipici (grași, bădărani, jegoși, scărpinându-se în fund de zori, pentru ca apoi să-și șteargă transpirația de pe frunte) care asfaltează pentru a n+1 oară o stradă. Îmi termin în grabă berea și merg în parc. Mă așez pe o bancă la întâmplare și brusc observ o fetiță de 4-5 ani care trage de crengile unei tufe mai înalte: “ajută-mă să iau balonul din copac mami”. Tânăra mamă se apropie și ducându-și mâna la gură într-un gest de dezgust își ia copilul de mână și fără să-i dea nici cea mai mică explicație, părăsește în mare grabă parcul. Motivul acestei scene atât de “dramatice”: atârnat de una din crengi, un prezervativ flutura în vânt precum … un prezervativ ce flutură în vânt. Ce imagine romantică. Dar hai să revenim la “cel ami important moment al zilei” … ziua mea. Ca cadou (e cea mai tare cacofonie a limbii române – părerea mea – și o voi utiliza cu mândrie pentru că avem atât de rar ocazia să facem această semieroare gramaticală) mi-aș dori o motocicletă, la anul poate voi primi un butoi mare de benzină, și peste încă un an îmi voi lua permisul … sau mai bine nu, peste încă un an intru cu motorul în cel mai mare și mai frumos zid. Cred că ar fi o moarte frumoasă; în cazul în care nimănui nu o să-i treacă prin cap să mă incinereze, sper să fie cineva îndeajuns de deștept să mă îngroape cu o bucată bin motocicletă (nu știu de ce scriu asta, oricum visez cu ochii deschiși la teoretica motocicletă), furca sau o roată, dacă se poate, chiar roata din față, să fie ca un omagiu adus accidentului fatal/eliberator. Cred că începe să mi se pară și mie ciudat ca într-o astfel de zi să mă gândesc la moarte, așa că mă voi opri … plec la băut. “Eram în drum spre Viena, trecusem deja prin Nancy, Frankfurt, Nurnberg, Regensburg și Linz; se pare că am “dormit” mai mult decât mi-am imaginat … trebuie să mă întorc acasă … trebuie să mă opresc, trebuie!” Ceva mă face să cred că îndividul din șifonierul Elizei nu era chiar întreg la minte încă dinainte de a ajunge în starea în care era când l-am văzut prima oară. *Lasă caietele omule, a venit berea și vinul, și vodca … și restu. Se pare că lectura mea trebuia să mai aștepte o vreme … primisem o ofertă ce nu o puteam refuza. Nu mai știam nici măcar dacă era noapte sau zi. Îmi trăiam viața, sau cel puțin așa credeam … oricum nu mai contează, eram liber, liber să fac tot ceea ce vreau. Atât de multă libertate și totuși stăteam închis într-o casă părăsită. *Apropo, eu sunt Bosket, îmi spuse tânăra … puștoaica, la o pauză între două beri, tu cine ești, nu-mi aduc aminte să-mi fi spus, și de unde ești? De ce toată lumea e atât de interesată de un nume? oricum în câteva zile o să uite și cum arăt, de ce e atât de important numele sau locul de unde provin?! #Ar trebui să-ți spun cine sunt sau de unde sunt? *Probabil nu, dar dacă tot bei cu noi … #Spune-mi … căutam cu rapiditate ceva prin casă care să-mi inspire un pseudonim, și primul lucru care l-am văzut a fost o siglă SPORT … spune-mi Trops. *Cidat nume. #Þi se pare că Bosket sună mai interesant? *Probabil nu. Și de unde ești … Trops? #Din România. *Bine, toți suntem din România, dar mai exact. #Curioasă te-a mai făcut mă-ta! *Asta e, nici n-aș fi vrut să fiu altfel, totuși de unde ești? #Hm … zona Moldovei. *Aha! ești moldovean! #Da, și? *MOLDOVENE!!! Nu mai eram Trops, acum eram Moldoveanul … era oarecum nostim și suna mai bine ca Trops, sau … dracu’ știe, neinteresant. Am plecat cu toată gașca să urmărim diferitele spectacole ce aveau loc și, logic, să mai bem un pic. Din când în când mai aruncam câte o privire pe furiș în caiet. “Am plecat din Viena, se plare că vom mai face o oprire în Bratislava pentru a umple mașina cu băutură … nu pot să înțeleg cum încape atât alcool în ei.” După două bidoane de bere nimic nu se compară cu o “descătușare de forțe” pe zidul unei biserici. Toată gașca era adunată la câțiva metri distanță, la umbra aceleiași clădiri. “Norocul” nostru (în special al meu) a fost că în acel moment a trecut pe acolo o patrulă de poliție. Să analizăm situația: eu nu aveam voie să mă piș pe biserici, cât despre alcool … strict interzis în cetate. Puteam să stăm și să luăm o amendă sau … *Fugi Moldovene! a doua opțiune era mult mai interesantă … amuzantă chiar. După vreo 50 de metri de fugă realizasem să că îmi atârnă organele pe afară, după încă vreo 200 de metri am intrat într-o mulțime ce urmărea o piesă de teatru în aer liber. Pula mi se bălăngănea de pe o coapsă pe alta (începuseră să mă doară coaiele). Mai multe tinere își întoarseră privirea spre mine (eram mândru de impresiile ce le lăsam pe fețele lor). Nu mă mai puteam abține, trebuia să mă piș … jeturi de urină “sfințeau” pe toți cei ce aveau norocul să fie în drumul meu. Întradevăr, un moment filozofic, demn de povestit nepoților. În cele din urmă casa părăsită ne-a scăpat de “extrema” vigilență a poliției române. Toți răsuflam cu greu, dar zâmbetul de de satisfacție de pe buzele noastre era pe măsura efortului depus. *Moldovene! #Ce e Bosket? *Îți atârnă pula afară din pantaloni. #Și ce propui? Nu se aștepta la o astfel de întrebare așa că răspunsul a fost o ușoară deviere de la subiect. *Mi-a plăcut cum te-ai pișat pe fețele celor din public. Þinăndu-mi testiculele în palmă … # mi s-a părut un moment interesant, păcat că mi-am zăpăcit ouălele destul de rău. *Lasă Moldovene că o să-ți treacă. Băgându-mi cu grijă organele în pantaloni … # ușor de zis pentru tine Regină a Bosketarilor. *Eu nu sunt regină, eu sunt rege! #Ești fată, ar trebui să fi regină. *Regina suge pula, eu nu sug, deci sunt rege. #Mda … interesantă explicație. Nu are rost să mai spun ce am făcut în continuare … din fericire aveam și caietul la îndemână. “Am trecut și de Budapesta, unde, ca de obicei, și-au făcut plinul cu băutură. Se pare că destinația lor finală este o țară numită România. Sper să treacă cât mai aproape de un aeroport sau o ambasadă ca să mă întorc cât mai repede în Anglia. Sunt sigur că nu o să ajung în România din pură întâmplare, destinul m-a adus aici, aici o voi găsi pe fata din tablou. Nu mult după ce am ieșit din Budapesta, unul din cei din grup a fost aruncat din mașină. Când i-am intrebat de ce au făcut asta mi-au spus că e o veche tradiție, mereu îl aruncă din mașină undeva prin Europa și apoi fac pariuri în legătură cu timpul în care ajunge înapoi în țară. #Așa îi trebuie dacă se îmbată ca porcul. Acum îmi era clar că trebuie să scap cât mai repede de ei, până se gândeau să inventeze o nouă tradiție în care eu să joc rolul principal. O să beau cât mai mult ca să-L reduc la tăcere, trebuie să merg până la capăt.” *Mai lasă caietele alea Moldovene, abia dacă te-ai atins de bere. #Imediat, stai doar un pic, nu mai am multe pagini și termin. “Am ajuns în … Sighișoara, sau ceva de genul ăsta. Am reușit să scap de acea adunătură de nebuni. A început să plouă afară, trebuie să găsesc un loc unde să mă adăpostesc.” #Oare chiar a ajuns în Sighișoara? *Ai zis ceva Moldovene? #Nimic, mă gândeam la niște chestii. *Nu te mai gândi la toate prostiile că rămâi fără bere. “Am găsit o casă ce părea să fie părăsită. Ușa era încuiată așa că am spart un geam pentru a intra.” #Ar putea fi … Bosket! *Da, Moldovene! #Mai sunt și alte case părăsite prin Sighișoara? *Din câte știu eu sunt destul de multe, dar asta era singura cu un geam spart, că altfel nu aș fi intrat în ea. #Asta trebuie să fie! *Să fie ce? #Nimic. “Era frig, foarte frig, trebuia să caut un loc unde să mă încălzec … simțeam că sunt pe drumul cel bun, dar știam că și EL e aproape … nu puteam să-l las să mă oprească. E numai vina ta că suntem aici, în această țară îndepărtată, de ce a trebuit să pleci ca un nebun în căutarea unei fantasme? Pleacă de lângă mine, nu vreau să te mai văd! mi-ai adus doar necazuri! Îți vreau binele, de ce nu vrei să înțelegi asta? Dacă îmi vrei binele, atunci ajută-mă să o găsesc! De ce nu vrei să înțelegi că EA nu există. Există! … trebuie să existe.” #Era nebun rău de tot tipul … sau poate erau doi?! “Am găsit o scară ce ducea spre subsolul casei … era puțin mai cald acolo, și nu bătea vântul.” #Bosket, hai să mă ajuți să caut subsolul casei. *Nu cred că are așa ceva casa asta. #Ar trebui să aibă. *Ok, dar să știi că ai început să devii ciudat. #Abia acum observi asta? Eram cât se poate de sigur că eram în casa potrivită, dar pe măsură ce treceam dintr-o cameră-ntr-alta fără a găsi nimic încrederea mea începea să scadă. Mai rămăsese doar bucătăria de verificat. *De unde ai știut Moldovene? #Să zicem că a fost o bănuială. Nu știam la ce să mă aștept în timp ce coboram scările, bănuiam că nu va fi plăcut, ba chiar mai mult, mă gândeam că în cele din urmă voi ajunge să mă închid și eu într-un dulap … eram mult prea curios să mă opresc acum. Întunericul era de nepătruns. #Ai o brichetă la tine? *Am și o lanternă, așteaptă să cobor și te scot eu din întuneric. Nu vroiam să-și asume și ea riscul, real sau imginar, la care mă expusesem eu, dar până să-i spun să nu coboare era deja lângă mine luminând camera cu o lanternă și o brichetă. #Uite niște lumânări, merg să le aprind. Camera era destul de bine luminată acum … mai bine aș fi rămas în întuneric. Nu era o încăpere prea mare, în mijloc era un scaun cu un carnețel pe el, un suport pentru lumânări, o oglindă spartă în colțul drept opus intrării și … două schelete pe jos. Unul din schelete era întins pe jos lângă suportul pentru lumânări și părea să țină un tablou în brațe, iar celălalt, o grămadă de oase rupte, era făcut grămadă lângă oglindă … până și craniul era crăpat în două. *Moldovene, sper că nu tu ai făcut asta. #Nu, dar cred că știu cine. “Am coborât în acea încăpere de la subsol. După ce am aprins câteva lumânări l-am văzut pe EL în colțul opus al camerei … l-am ucis … încă îi vedeam privirea în cioburile oglindei sparte … era mort. Mă tăiasem la mână și sângeram abundent … erau două schelete în cameră. După ce mi-a înfășurat mâna într-un tricou le-am verificat.” *Ce crezi că e scris în carnețelul ăla? #Nu sunt sigur că vreau să știu. Se pare că era mai curioasă decât mine, ca și când nu i-ar fi păsat de tot ceea ce era în cameră a luat carnțelul de pe scaun și a început să-l răsfoiască … avea un avantaj, nu avea în minte imaginea morbidă a nebunului ce se ascundea de lume în casa Elizei. *Se pare că e jurnalul unui ofițer german din Al Doilea Război Mondial. #Deci să înțeleg că e în germană? *Exact! #În cazul ăsta n-am rezolvat nimic. *Fac la școală germana, înțeleg cât de cât limba asta stâlcită. Jurnalul ofițerului SS Heinrich Liegel 23 august 1943. Sunt sătul de atrocitățile din lagărele de concentrare naziste, trebuie să fug de această lume nebună. 1 septembrie 1943. Mi-am găsit refugiul în acest oraș de multe. Populația germanică locală mă va ajuta să mă acomodez destul de ușor … războiul nu e departe. 18 septembrie 1943. Am început să mă obișnuiesc cu viața de aici bla bla bla încep să învăț limba celorlalți localnici bla-bla bla-bla, încă vreo câteva zeci de pagi în care se pare că-și notează rutina zilnică. Uite aici ceva interesant … 22 aprilie 1944. O fată atât de frumoasă, ce ochi superbi are, trebuie să fie a mea. 23 aprilie 1944. Toată ziua m-am gândit la acei ochi și toată noaptea i-am visat. Azi am aflat că e fiica unei țărănci sărace; nu-mi va fi greu să o ademenesc în casa mea cu câțiva bănuți și poate niște bucăți de pâine. 24 aprilie 1944. Aveam dreptate, nu mi-a fost greu să o aduc la mine, dar după o zi minunată în prezența ei nu puteam să o las să plece, trebuia să fie doar a mea. Am adus-o la subsol și am legat-o de un scaun; ca să fiu sigur că nu o să țipe după ajutor am legat-o și la gură. *Se pare că tipul era nebun rău de tot, o fi fugit el de război și nebunia morții, dar nu îndeajuns de repede. #Mai e ceva în continuare? *Da, mai sunt câteva pagini. 25 aprilie 1944. Cât de frumoși sunt ochii ei … e atât de frumoasă … trebuie să fie doar a mea … de ce nu e doar a mea? *Următoarele două zile spune cam aceleași chestii obsedante, iar 28 și 29 sunt ultimele zile. 28 aprilie 1944. Dacă va muri iar eu voi rămâne fără acești doi ochi superbi? … știu, o fotografie, o fotografie în care tinerețea și frumusețea ei să fie veșnică. De două zile plângea aproape fără oprire. ochii ei erau mai frumoși ca niciodată, atât de cristalini, atât de puri, atât de adânci și inocenți … a fost cea mai frumoasă poză. În acea noapte am studiat încontinuu poza … pentru prima oară îi vedeam fizionomia feței … era evraică … de ce nu pot lăsa în urmă războiul? 29 aprilie 1944. Dis de dimineață mi-am îmbrăcat vechea uniformă de ofițer. De cum mi-a auzit pașii s-a trezit și după ce am coborât în camera ei m-a privit adânc în ochi … era o evraică iar eu un ofițer SS. Mi-am scos pistolul … a închis ochii, părea să se resemneze … fără să clipesc i-am împrăștiat creierii pe peretele din spatele ei. Cum am putut face asta? de ce nu am lăsat în urmă trecutul? … țeava rece a pistolului îmi mângâie tâmpla … Adio! *Crezi că s-a sinucis? #Mai mult ca sigur. *Așa mă gândeam și eu, dar uite cum sunt aranjate scheletele … nu are nici un sens. #Poate o să ne ajute jurnalul ăsta să înțelegem mai bine totul.. *Chiar eram curioasă să știu ce e cu caietul ăla … al cui e? #E al unui nebun … adică, ceva de genu asta. *E al tău cumva? #Mai ai și alte glume în program? *Bine, bine … dar dacă nu-i al tău, atunci al cui e? #Al unui tip ce a trecut pe aici acum câțiva ani … și care a înnebunit după ce a trecut prin acest loc. Când a auzit că cineva înnebunise din dracu’ știe ce motive în acea casă fata înghiții în sec, dar își păstrase totuși calmul pentru a mă asculta în timp ce citeam ultimele pagini ale jurnalului. “Cred că ar fi fost mai bine dacă n-aș fi știut germana. Am citit jurnalul ofițerului … monstrul! a ucis-o! Moartea ce și-a adus-o singur a fost o pedeapsă prea ușoară pentru el … am început să-i calc în picioare scheletul … oasele se sfărâmau sub tălpile mele. Am luat craniul său în mână, aș fi vrut să-l privesc în ochi și să-l întreb de ce a făcut una ca asta … am aruncat cu el în perete crăpându-l în două. Am adunat toată grămada de oase lângă oglindă … doi morți, doi morți nenorociți!” *Doi?! #Dacă nu mă înșel avea dublă personalitate, în oglindă și-a văzut fizic “vecinul” din capul său. Îl ura așa că l-a “omorât”. “M-am îndreptat apoi spre scheletul EI. Oasele-i erau atât de fine și fragile. Le-am adunat de pe scaunul pe care fusese legată atât de mult timp … chiar și după moarte. Os cu os am reașezat scheletul în apropierea suportului pentru lumânări. Îi țineam craniul în mână … gaura fatală din frunte aproape că mă durea și pe mine. Mă uitam acolo unde cândva erau ochii ei … încercam să o văd ca atunci când era vie … de ce a trebuit să mori? I-am așezat capul alături de restul trupului … am scos tabloul din ghiozdan pentru a mă uita încă o dată la acei ochi. Înțelegeam acum frumusețea lor, acea frumusețe tristă, îndoliată, care nu avea nici o legătură cu zâmbetul fetei din pictură. Am dat jos o parte din vopsea pentru a-i vedea adevăratul chip … era tât de frumoasă … de ce ai murit? de ce ai murit? de ce ai murit? …” *Cred că ar trebui să plecăm de aici. #Vreau să mă uit mai întâi la tablou. Mă apropiam cu pași tremurânzi de scheletul fetei. Vopseaua de pe tablou era luată doar în zona feței. Ochii cristalini, pielea albă, aproape că îi simțeai finețea prin acea bucată de hârtie, era legată la gură și totuși oricum te-ai fi uitat la ea striga după ajutor … nebunul avea dreptate … era atât de frumoasă … atât de multă suferință, ajung și eu să mă întreb, de cea trebuit să moară? *Mai am o singură curiozitate. #Cine a pictat peste poză? *Exact! #La întrebarea asta nu am un răspuns sigur, dar probabil cineva a intrat în casă la ceva timp după moartea celor doi, poate că era un hoț, i-a plăcut fotografia și apoi a vândut-o unui pictor care a încercat să-i ascundă tristețea … dar cine știe. *Putem pleca acum? M-am uitat pentru ultima oară la acea încăpere, aș fi vrut să mai stau, sunt sigur că mai erau și alte mistere de elucidat, dar ochii acelei fete îmi amintiseră de Ana. #Da, acum putem pleca … să se odihnească în pace. Am părăsit Sighișoara împreună cu Bosket și am plecat amândoi spre Brașov. Ea trebuia să se întâlnească cu dracu’ știe cine … prieten sau ceva de genu ăsta, iar eu primisem o invitație la o băută de la Andrei, un vechi prieten, acum doi ani … m-am gândit că poate oferta mai era încă valabilă. Eram de vreo oră pe tren și nici unul din noi doi nu îndrăznea să vorbească … brusc, aproape că m-a lovit nevoia de a spune ceva, de a bate câmpii pe un subiect fără noimă, orice doar să mai rup liniștea. #De obicei nu fut o femeie decât dacă are mai mult de 2-3 neuroni în cap, aproape că nici nu mi se scoală dacă tipa dezbracată din fața mea e o dobitoacă … dar vezi tu, câteodată unele pot fi atât de idioate încât chiar mă excită. Da știu, e ciudat, dar gândește-te, acele femei sunt chiar enigme, adică cum poate acel singur neuron să coordoneze toate mișcările corpului și în același timp să înmagazineze în el atât de multă prostie … e de-a dreptul fantastic. Multe tipe se luptă pentru titlul de cea mai deșteaptă femeie din lume, dar gândește-te cum ar fi s-o fuți pe cea mai idioată … adică, nu multe ar fi cele care s-ar putea lăuda cu faptul că sunt cele mai retardate femei din lume, dar Miss Idioata ar fi și ea pe locul întâi la ceva, ar fi cea mai tare din toate … îți dai seama? *Moldovene … ești cu capu’. #Sugi pula! *Eu sunt rege, eu nu … #Da, da,da … cum zici tu. Mă uitam la ea aproape fără să o văd, simțeam că ceva îmi scăpase, dar nu știam ce până când … #Bosket! tu ești o tipă! *Da, și? #După ce am vorbit acum câteva minute, în mod normal ar fi trebuit să primesc o palmă de la tine … adică, am vorbit ca un adevărat misogin. *Atâta timp cât nu te exciți uitându-te la mine totul e în regulă. #Ceva mă face să cred că ai mai mult de doi neuroni, deci ești în siguranță. După vreo două ore și 8 sau 9 discuții pur misogine am ajuns în Brașov. Era o zi însorită așa că prima mea destinație urma să fie o terasă unde să beau câteva beri reci. *Eu mă duc să mă întâlnesc cu prietenul meu, am întârziat deja două zile, nu vreau să-l las să mai aștepte, s-ar putea să se supere. #Tu chiar ai prieten? *Da! ce te miră atât de mult? #Mă așteptam să ai prietenă … adică ești Regele Bosket, cu un băiat pe lângă tine arăți ca o “homosexuală”. *Moldovene … sugi pula! #Nu, tu … a, de fapt tu nu … Eram în gară și probabil că era ultima oară când o mai vedeam, m-a strâns cu putere în brațe și a plecat. După câțiva pași și-a întors capul spre mine … *Să ai grijă de tine Moldovene! #În cel mai rău caz o să mor. A zâmbit și și-a văzut în continuare de drum. Eram iar singur … mă simțeam oarecum optimist, aveam un zâmbet ciudat pe buze, un zâmbet ce nu mi-l puteam explica … poate era vremea de vină, poate era faptul că în sfârșit știam ce se întâmplase cu nebunul din dulapul Elizei iar acum puteam să mă gândesc doar la Ana … dracu’ știe, mă simțeam anormal de bine și chiar îmi plăcea starea. Nu mi-a luat mult să dau de o terasă în aer liber. M-am așezat pe o bancă veche de lemn și am început să-mi savurez în liniște berile. ##Ai întârziat! Era Andrei, amicul care m-a invitat la o bere în urmă cu doi ani. Se schimbase un pic în ultima vreme … avea părul aproape la fel de lung ca al meu și era plin de cercei peste tot. #Îmi place să mă las așteptat. ##Te lași așteptat o oră, nu doi ani! #În cele din urmă am ajuns. ##Ești un distrus … mă bucur să te văd. Am continuat să mai bem câteva ore. Începusem să ne clătinăm un pic așa că am decis să facem o plimbare … până la următorul bar. ##O să-ți placă barul ăsta la care te duc, e cel mai tare din oraș. #Toate barurile sunt la fel … pline de alcoolici, băile îți întorc stomacul pe dos și fumul de țigară e la fel de deranjant peste tot … ##Tot nu te-ai apucat de fumat? #Daunează sănătății … și spermei. ##Și alcoolul? #Investiție într-o burtă cât mai rotundă. ##Se pare că nu te-ai schimbat deloc în ultima vreme. După încă vreun sfert de oră de mers am ajuns și în renumitul bar … după cum bănuiam, nu avea nimic special, până când am văzut prețurile … bere multă și ieftină. #Ai avut dreptate, e un bar tare. ##Pe viitor să ai mai multă încredere în mine. #Prefer să mă arunc în fața trenului. ##Da, și eu te iubesc. Nu a trecut mult până când barul s-a umplut … mai bine de trei sferturi din cei care veneau errau cunoștiințe de-ale lui Andrei. Am făcut cunoștiință cu ei, m-am prezentat drept Moldoveanul. Le-am părut destul de ok, așa că berea și romul ieftin a început să curgă valuri. Dezavantajul de a găsi băutură ieftină … mă îmbăt ca un porc. Pe la miezul nopții totul a început să se încețoșeze … era iar una din acele nopți. Simțeam o lumină caldă pe față … plăcută și totuși deranjantă. Era lumina soarelui de dimineață. Am deschis ochii și m-am uitat direct spre tavan … crăpături necunoscute. Unde dracu’ sunt? După ce am studiat mai bine de 10 minute tavanul m-am gândit că ar fi o idee bună să arunc o privire și prin restul camerei. Am rotit capul de câteva ori de la stânga la dreapta și invers … îmi venea să borăsc. Am vrut să mă dau jos din pat … eram în pula goală. La marginea patului era un telefon așa că l-am sunat pe Andrei. ##Bună iubire! #Iubire pe mă-ta, sunt eu! ##Salut omule, ce faci? #Asta aș vrea și eu să știu, ce dracu’ s-a întâmplat toată noaptea? ##Păi să vedem, am ajuns în bar, ai băut ca un dezaxat, ai luat niște droguri, ai început să te cerți cu un scaun. #OK … și cam cât m-am certat cu scaunul? ##O oră, o oră și ceva, până a venit o tipă în fustă scurtă, cu două picioare superbe și s-a așezat pe scaunul cu care te certai. Atunci te-ai oprit brusc, parcă ai fi avut o revelație, ai prins-o pe tipă cu mâinile de glezne și ai țipat “Dumnezeule, în sfârșit mi te arăți!”, după care te-ai băgat cu capul între picioarele ei și ai înnceput să-i dai limbi în pizdă … îți dai seama ce ai făcut? chiar acolo de față cu toată lumea. #Cum m-am descurcat? ##Nu știu, că v-au dat pe amândoi afară, dar nu asta contează, faza e că i-ai dat limbi celei mai mari curve din oraș, nu cred că tipa a fost vreodată virgină. #Chiar niciodată?! măcar la naștere. ##N-aș băga mâna în foc, are un frate geamăn, cred că i-a tras-o ăla cât era în burtă la mă-sa. #Incest intrauterin … ce tare. ##Ești cu capu’! #Am auzit ușa de la baie, hai că închid, baftă! Domnișoara tocmai fusese la duș și acum se îndrepta cu forțe proaspete spre mine … avea o pereche de picioare superbe, cum rar mi-a fost dat să văd, o păsărică curată și bine bărbierită, piele albă, plăcută la vedere și probabil și la atingere, un cercel în buric, mâini delicate și slabe, sânii erau un pic lăsați dar compensau prin mărime, iar fața … o Dumnezeule! cât de beat erai când ai proiectat-o? cum putea fi atașată o față atât de urâtă la un corp atât de frumos. Arăta ca și când … ca și când fața ei era un portret făcut de Picasso … cred că asta era cea mai bună comparție. A sărit pe mine și a început să-și fluture fofoloanca pe la nasul meu. *Nu vrei să mă mai iubești ca aseară? #Ãăă … nu! M-am strecurat printre picioarele ei și m-am dat jos din pat. Totul se învârtea în jurul meu, jeturi de vomă erau pregătite să iasă din mine … eram un “vulcan” ce putea să erupă în orice moment … mă abțineam să cu o încăpățânare demnă de toate laudele. #Uite ce e, îi spuneam în timp ce mă îmbrăcam, mi-a făcut plăcere să te cunosc, poate ne mai vedem zilele astea, poate ieșim la o bere. *Ok, să mă suni. #Da, da, așa o să fac … Încă nu puteam conștientiza ceea ce făcusem, cel puțin nu în adevărata “grandoare” a faptei … atât de urâtă, cum era așa ceva posibil … trebuie să beau ceva. Am mers mai bine de jumătate de oră pe stradă, oprindu-mă din când în când la câte un boschet pentru a vomita. De obicei nu vomit decât în 3 reprize … acum dădeam pentru a șasea sau a șaptea oară la rațe. Trecusem de la o vomă groasă plină de bucăți de mâncare, la una lichidă, aproape verde. Nu înțelegeam unde încăpuse atât de mult în mine. M-am oprit la primul bar și am început să beau bere și vodcă până am căzut sub masă. M-am ridicat și am continuat să beau până am căzut iar. Am încercat să mă ridic fără prea mult succes … m-am ambiționat și am mai încercat de două sau trei ori … eram iar pe scaun. Întindeam mâna orbește după paharul cu vodcă, dar nu reușeam să-l găsesc. #Unde dracu’ ești? Nu-l găseam și gata! am hotărât în cele din urmă să fac sacrificiul suprem … am deschis ochii … ce pula mea căutam într-un tren? oare cât timp trecuse de când am căzut ultima oară de pe scaun? … aveam un bilețel în chiloți. “Șiam că primul lucru care îl faci când te trezești e să verifi dacă ai coaiele întregi așa că m-am gândit că în chloți e cel mai bun loc unde să-ți las bilețelul … pentru liniștea ta sufletească și mentală să știi că nu ți-am tras-o. Dacă citești rândurile astea înseamnă că trăiești … probabil. Erai varză când te-am găsit în bar, dar ai mai băut câteva ore până te-ai hotărât să pleci. M-ai bătut la cap să te duc la gară, ți-ai luat un bilet și te-ai urcat în primul tren care l-ai vazut. Am urcat după tine, te-am dat jos din tren și te-am dus în trenul care trebuia să-l iei, ți-am lăsat foaia pe care tocmai ai citit-o și te-am lăsat să dormi. Să dai un semn de viață când treci pe lângă un telefon. Baftă! Andrei.” După ce am terminat de citit am realizat că mă doare capul în cel mai barbar mod cu putință … legănatul trenului făcea ca totul să fie și mai puțin suportabil … stomacul meu nu se simțea prea bine. Am deschis în grabă geamul și am început să borăsc. ##Biletele la control. Chair acum se trezise și ăsta să vină … între două jeturi de borală am reușit să-i spun să aștepte un pic. Mi-a luat cam două minute să termin, dar eram aproape ca nou. M-am șters la gură și m-am îndreptat spre controlor … gura mea mirosea de la o poștă așa că s-a dat cât de mult a putut în spate. M-am controlat prin toate buzunarele și nu am găsit nimic. ##Tinere, ai sau n-ai bilet. #Trebuie să am, doar că nu știu unde l-am pus … a, stai un pic, cred că știu. Mi-am băgat mâna în pantaloni … știam că l-am pus la loc sigur. I-am întins biletul. ##Nu e nevoie, pot să-l văd și de la distanță … e în regulă, o zi bună în continuare. A plecat în grabă … probabil că s-a dus și el să borască … îmi place când am efectul ăsta asupra oamenilor, mă simt oarecum mândru de faptul că trăiesc. M-am așezat înapoi pe banchetă și mi-am întins cât de mult am putut piciarele … m-am ridicat iar pentru a deschide geamul ce îl închisesem pentru dracu știe ce motiv (mirosurile de poșircă, vomă și fum de țigară ce emanau din mine erau insuportabile … nu era de mirare că eram singur în compartiment). Am început să admir peisajul de afară … era vară, peste tot era verde … eu unde dracu’ mergeam? am scos biletul (din buzunar de data asta) … vedeam destul de încețoșat la acea oră așa că mi-a luat câteva secunde să citesc … Brașov – Valea Uzului. Nu pot să-mi dau seama de ce, dar în momentul de apogeu al beției am ales să merg la bunici … ciudat. FII DUMNEZEU! Voi crea … voi da formă sentimentelor … voi da viață formelor … nimeni nu va mai fi ca mine … mă vor iubi și mă vor urî pentru asta … voi fi nemuritor … voi avea tot ce-mi doresc … voi avea tot ce-mi doresc? … voi avea iubirea? … îmi vinde cineva un strop de iubire? … există iubirea cu adevărat? … voi crea iubirea … voi crea tot ce îmi lipsește … îmi voi crea iubita ce o caut … vă veți îndrăgosti toți de ea, dar ea mă va iubi doar pe mine … veți dori să simțiți ceea ce simt și eu … veți fi neputincioși în fața mea … mă veți idolatriza. Eram conștient de faptul că odată ajuns în satul bunicilor mei mă voi întâlni cu unele din rudele mele … speram totuși să trec neobservat, să îmi vizitez bunicii și să îmi văd de drum. Peste tot prin acel sat uitat de timp lumea se uita la mine ca la un fenomen paranormal … unii din ei păreau că mă recunosc, dar nici unul nu îndrăznea să vorbească cu mine, ar fi fost un sacrilegiu pentru ei să facă asta. Am hotărât să nu îi bag nici eu prea mult în seamă … era atât de cald, rucsacul din spatele meu părea să devină tot mai greu, abia mai respiram … numai chef de conversații nu aveam. De la distanță am văzut o oarecare agitație în jurul casei bunicilor … mă gândeam chiar să mă întorc din drum … eram atât de încăpățânat câteodată. Am intrat în curtea casei … dezastru! tot clanul era aici, pe puțin o sută de rude, și toți se uitau la mine ca și când eram de pe altă planetă … “cine dracu’ mai e și ăsta?” … “cineva să-i aducă ceva de pomană cerșetorului și să scape de el mai repede!”. *Marius … tu ești? Pentru prima oară în mai bine de … 4 sau 5 ani, cineva îmi pronunța numele, nu suportam să mi se pronunțe numele, dar de data asta nu mai conta … era mama. Aș fi vrut să alerg spre ea și să o strâng în brațe, dar ceva nu mă lăsa să fac asta … trecuse atât de mult timp, în plus era și tatăl meu în preajmă. #Da mamă, sunt eu, fiul risipitor s-a întors acasă. Acum toți se holbau și mai ciudat la mine. ##Vine preotul! Norocul meu, toți au plecat să-l întâmpine … rămăsesem doar eu și mama. Stăteam față în față. Era o distanță de 3-4 metri între noi. Aș fi vrut, acum că toți plecaseră, să merg la ea și să o strâng în brațe, dar nu puteam pur și simplu nu puteam … a venit ea la mine, m-a strâns cu putere la piept … a început să plângă … eu nu vroiam să plâng și totuși am plâns … plângeam amândoi unul în brațele altuia … fiul risipitor se întorsese … la mama, nu la tatăl său. *Vino să mănânci ceva se vede după fața ta că ești mort de foame. Am mers cu ea în bucătărie … mi-a pus un castron mare de mâncare în față. Îmi lipsea foarte mult mâncare gătită de mama, îmi pierdusem pofta de mâncare când am plecat ultima oară de acasă … slăbisem foarte mult deși începutul de burtă de bere te făcea să crezi opusul. #Cu ce ocazie s-au adunat toate creaturile alea afară? *Nu ți se pare evident, toți erau îmbrăcați în negru. #Și la concertele rock toți sunt îmbrăcați în negru. *N-am chef de glumele tale acum. #Cine a murit? *Bunicul. Ultima înghițitură de mâncare a alunecat destul de greu pe gât … nu vroiam să cred că bunicul murise … ultima oară când îl văzusem se tinea bine, era vesel și sănătos pentru o persoană de vârsta lui. Realizasem pentru prima oară cât de mult timp trecuse de când fugisem de acasă. #Bunica? *Încă mai trăiește, dar nu cred că pentru mult timp. #Unde e? *Nu cred că ai vrea s-o vezi … a înnebunit, nu ne mai recunoaște nici pe noi. #Pe mine o să mă recunoască. Am mers până în camera ei. Era întinsă într-un pat. Avea ochii larg deschiși și vorbea ceva, dar nu reușeam să înțeleg ce. M-a auzit venind și s-a uitat direct în ochii mei. M-am oprit, privirea ei aproape că mă speria … nu mai era bătrâna bună la suflet care m-a crescut. A început să țipe. *Scoateți-l de aci, scoateți dracul de aici! ajutor, Satana vrea să mă omoare! ajutor! Am ieșit cât de repede am putut … tremuram din toate încheieturile, de ce nu m-a recunoscut? de ce? *Þi-am spus că nu o să te recunoască, deși … #Deși ce? *Ești primul la care a țipat în felul ăla. #Ar trebui să mă simt privilegiat? *Nu, doar că … #Las-o baltă, adu-mi niște apă să mă spăl … vreau să merg să-l văd pe bunicu … măcar el n-o să țipe la mine. Am intrat cu o ușoară teamă în acea cameră. În mijloc, pe o masă era sicriul. M-am apropiat pentru a-mi vedea bunicul. Nu se schimbase cu nimic, eara exact așa cum mi-l aminteam; aceleași sprâncene groase ca de bufniță, același nas ușor încovoiat, părul scurt și cărut … singura diferență era că, era mort. M-am învârtit de câteva ori în jurul sicriului în care era așezat … părea să stea destul de confortabil … am zâbit … #Nu o să mai bem împreună bătrâne … îmi datorezi o cană mare de vin. Am plecat. Departe de toată lumea falsă de acolo am încercat să mă regăsesc … am salutat animalele din grădină, chiar mi-era dor să văd și alte ființe vii … altele decât oamenii. M-am așezat pe ceea ce fusese cândva un măr … l-au tăiat între timp … era mărul meu preferat. *Te-am căutat peste tot, de ce nu mi-ai spus unde mergi? Era mama. Grijulie ca întotdeauna. #Vroiam să stau singur câteva minute. *Hai să-ți dau o cămașă neagră ca să vi și tu cu noi la cimitir. #Am destul tricouri negre … vă ajung eu din urmă, mai lasă-mă un minut. Când m-am întors procesiunea începuse deja. Am decis să urmăresc de la distanță întreaga desfășurare a evenimentelor. Preotul lălăia și mergea în fața sicriului ce era dus de o căruță, niște tentative de bocitoare încercau să verse jumătate de lacrimă, o hoardă de rude înconjurau căruța și speriau bietul cal … cu ce dracu’ a greșit săracul animal. Toată procesiunea era condusă de un alcoolic notoriu ce ducea crucea bunicului meu în spate … un adevărat Isus al zilelor noastre, pătimea și el, avea patima alcoolului. Și bătrânului îi plăcea să tragă la măsea, așa că probabil bețivul satului era cea mai potrivită persoană care să îi care crucea. Peste tot erau cerșetori care așteptau pomana, câțiva dintre ei duceau coroanele de flori. Dascălul beat se oprea din două în două minute pentru a-și trage sufletul. Totul arăta ca un mare circ, iar eu aveam bilete în rândul din față. După aproape o oră toată caravana a ajuns la biserică … urăsc bisericile, si nici cu ocazia asta nu am făcut o excepție. Groparii erau deja beți, râgâiau și se beșeau din două în două minute, dar făcuseră o minunăție de groapă … cam cu un metru mai adâncă decât era nevoie, îndeajuns de lungă și de lată încât să mai încapă 2-3 sicrie în ea … îl cunoșteau pe bunicul când încă trăia și probabil că vroiau să-i facă șederea cât mai plăcută în noua lui casă. Popa a început ultima serie de blagosloviri înainte ca mortul să fie băgat în groapă. Mătușile mele au început să se dea în spectacol. Urlau și plângeau, încercau să pozeze în fiicele iubitoare ce nu vor să renunțe la tatăl lor mult iubit … disperarea venea probabil din faptul că nu le lăsase moștenire nimic. Sicriul era pus pe trei scânduri deasupra gropii. Se pregătea momentul final al “show-ului”: punerea capacului. Așa zisul dramatism al rudelor mele începuse să devină ridicol … cât de mult aș fi vrut să împing vreo două-trei din ele în groapă … doar așa, să-i țină companie lui bunicu. S-a lăsat liniștea … toți se uitau speriați spre bunicul … deschisese ochii și se uita speriat la cei din jurul său. ##Sunt viu, scoateți-mă de aici! Preotul încremenise, nu știa ce să mai facă … “E o minune!” a strigat în cele din urmă unul din gropari. *Minune pe dracu’! a răspuns o mătușă, e mort și trebuie îngropat! Toți au aprobat tacit din cap. ##Sunt viu, vă rog, nu mă îngropați. Toate rudele mele stăteau în jurul sicriului fără să schițeze nici cel mai mic gest, doar bătrânul urla cât îl țineau plămânii. ##Noi nu o să îngropăm un om viu! spuseră groparii care de deja se treziseră din beție și erau acum în culmea disperării. *O să-l îngropăm noi! strigă o mătușă luând lopata în mână. ##Voi ați înnebunit, oamenilor? întrebă preotul neputând să creadă ceea ce se întâmplă. *Þi-ai primit banii părinte, fă-ți datoria! Eram blocat, nu puteam să mă mișc și abia dacă mai puteam respira. Singurul mod în care reacționam la această scenă demnă de un film horror era printr-o tăcere de mormânt. M-am îndepărtat de acea mulțime nebună însă nu puteam să-mi iau ochii de pe sicriul căruia i se bătea deja capacul cu niște cuie imense. Stăteam ghemuit la umbra unei cruci de marmură … tremuram. În cele din urmă preotul și cei doi gropari au plecat. După ce s-a îndepărtat vreo 10 metri unul din gropari și-a întors privirea spre circul ce avea loc: “păcatul acesta să vă păteze sufletul pe veci!”. Și-au continuat drumul trecând pe lângă mine … se uitau la mine și mă vedeau atât de neputincios. Preotul s-a oprit pentru câteva secunde … “tu nu ai nici o vină, n-ai cum să li te opui.” Bunicul urla în continuare, se ruga de ei să-l lase să iasă. Sicriul era deja coborât în groapă. Dascălul, și el un membru al “clanului”, a rămas pentru a-și etala talentele vocale. Bunicul țipa în continuare. Primele lopeți de pământ erau aruncate peste sicriu. Unul din bărbații prezenți, probabil un unchi de-al meu, stresat de gălăgia făcută de “mort” s-a hotărât să poarte un ultim dialog cu acesta pentru a-i explica situația. ##Uite cum stă treaba tataie, am dat o grămadă de bani pentru a-ți face înmormântarea, și dacă nu te îngropăm acum, când o ai de gând să mori, iar, v-a trebui să cheltuim și mai mulți bani că or să crească prețurile. Chiar vrei să ne lași fără nici un ban? nu mai fi atât de încăpățânat și înțelege că ești mort! S-au oprit țipetele bătrânului. În schimb acum cânta și el odată cu dascălul … cânta la propria-i înmormântare. Nu mai puteam suporta să fiu martor la acea crimă colectivă … am fugit și m-am refugiat în pădurea din apropierea cimitirului. Aveam ochii plini de lacrimi … stăteam la rădăcina unui arbore bătrân. Bunicul mi-l arătase prima oară când aveam 4 sau 5 ani. Mi-a spus că ori de câte ori se simțea trist venea și-și plângea necazul pe scoarța acelui copac. În minte îmi veniră acele cuvinte ale preotului … “nu ai nici o vină, nu poți să li te opui” … ar fi trebuit să încerc. Am plâns incotrolabil până la lăsarea serii … ochii mei erau roșii, mă dureau … tremuram … trebuia să fac ceva. Am plecat spre cimitir, deși eram sigur că nu o să reușesc să fac nimic acolo. Mă așteptam să gasesc două-trei rude păzind mormântul. Norocul meu, cimitirul era pustiu. Călcam pe mormintele strămoșilor mei și începeam să realizez cât de scurtă e viața. Cât de mici suntem în fața eternității ce ne-o oferă doar moartea. “Nu te vom uita niciodată” … hm … comic, chiar de prost gust. Oare cât o să țină acest “niciodată”? un an, doi … zece? Oare trăim doar pentru a muri? murim fără să trăim … sau poate nu murim. Murim de când ne naștem și ne naștem iar când încetăm să existăm ca materie … când toți ne uită forma trupului, umbra lăsată de noi în timp. Mă așteptam să sap groapa destul de repede, dar bătătoriseră bine pământul pentru a fi siguri că “mortul” va muri. Era una din acele nopți caniculare de vară. Săpam cam de două ore când am lovit capacul sicriului cu lopata. Am dat tot pământul deoparte și am încercat să ridic capacul … era bătut bine în cuie. Am început să lovesc sicriul cu lopata până când lama acesteia s-a înfipt între cele două scânduri ce formau capacul. Am desprins o bucată mare de lemn … am rămas șocat. Deși murise, trupul bătrânului încă era cald, degetele-i erau încă încleștate în lemnul sicriului, ochii îi erau larg deschiși, se vedea în ei speranța că în cele din urmă va fi salvat … de ce nu am ajuns mai repede la el? de ce mi se întâmplă astfel de lucruri? de ce nu pot fi Dumnezeu? … mi-am ridicat privirea spre cerul înstelat și am început să țip din toată ființa mea. #Unde ești acum Creatorule? de ce nu vrei să vorbești cu mine măcar o singură dată? ar trebui să fiu eu în locul tău … să vezi și tu ce înseamnă să suferi … de ce râzi de mine? … TE URÃSC!!! Am făcut ceea ce știam mai bine … am fugit și am încercat să las totul în urmă, doar că de data asta era mult mai greu să dau totul uitării … cineva avea să sufere alături de mine … acum își pierduse pentru totdeauna și tatăl și fiul. M-am oprit la primul bar … vroiam să mor, să intru în comă alcoolică și să mor. Am băut până am căzut sub masă și apoi am continuat să beau și acolo. Nu mai simțisem de mult o dorință atât de puternică de a muri … peste ochii mei s-a lăsat întunericul. De la o vreme multă lume mă bate la cap, toți îmi spun că beau prea mult, parcă ar fi niște mori ruginite, e ca și când n-ar avea altceva de făcut decât să mă streseze îl legătură cu rutina mea zilnică. Eu nu am stresat pe nimeni cu faze de genu, poate cineva muncește prea mult, poate cineva face prea mult sport, sau citește prea mult, își cumpără prea multe haine sau mănâncă prea mult rahat … e dreptul fiecăruia să facă ce vrea, la fel cum e și dreptul meu să beau … ceea ce și fac momentan. O să mor de tânăr pentru asta? o să trăiesc mai mult dacă nu mai fac astfel de excese? … timul trece plicisitor de greu când sunt treaz și anost, dar sunt sigur că tot atât de multe zile o să trăiesc și dacă beau și dacă nu beau și când o să mor o să ajung într-un loc unde o să-mi continui rutina la nesfârșit … există un Dumnezeu al alcoolicilor și cred cu tărie în El. Și totuși nu beau de plăcere, e mai mult un fel de antrenament ciudat … de exemplu, un atlet dacă nu-și practică o vreme disciplina scade în performațe; la fel și în cazul meu, practic acest sport de vreo 14 ani și de vreo 7 în mod regulat, cu precizie elvețiană … bețiile de la sfârșit de săptămână sunt doar un mod de a mă ține în formă. Chiar aseară vorbeam cu o amică și îmi ținea și ea teorii despre faptul că nu o să trăiesc prea mult în felul ăsta … vorbea ea, jurnalista care are o medie de viață de 45 de ani. Eu sper să ajung la 50 … e o vârstă drăguță, rotundă … n-aș vrea să ajung la 70-80-…90 de ani pentru că atunci ar fi aproape un secol, acel “aproape” m-ar face să mă simt ca și când am trăit puțin, pe când jumătate de secol sună mai bine, deși e ciudat, pare a fi mai mult decât aproape un secol, pare o sumă mai întreagă. Oricum, să revin la discuția cu domișoara … la un moment dat ne certam care din noi să moară primul. Ea mă bătea la cap cu media ei de 45 iar eu aveam ca argument doar faptul că beau prea mult … au fost și există alcoolici notorii care au ajuns și au depășit vârsta de 70-80 de ani, așa că singurul meu argument era în cădere liberă … mă simțeam încolțit, micul misogin din mine nu putea permite unei fete să mi-o ieie înainte. I-am explicat că dacă mor înaintea lui mama, la pomană o să facă colivă și o să fie pomană catolico-ortodoxă … după cum era de așteptat, am primit întâietate … pot să mor eu primul. Acum voi trece la partea a doua. Mult timp am crezut că scriu datorită unui uimitor talent ce sălășluiește în mine … dracu’ știe dacă am așa ceva. Îmi place să scriu, câteodată simt o nevoie teribilă de a scrie … altădată scriu doar din lipsă de ocupație. Sunt un parzit social ce nu își dorește să mucească cu adevărat vreodată așa că … pula mea, scriu. În plus am unele avantaje … un teanc de foi pline de tâmpenii și nonsensuri poate atrage foarte ușor atenția unei femei … îmi plac femeile, paradoxal vorbind, sunt un misogin iubitor de femei. Fut când sunt beat și beau câd fut … e oarecum aiurea că, de cele mai multe ori mă trezesc cu una sau alta lângă mine și nu știu de unde și când a apărut … de obicei e foarte urâtă si fug de ea ca dracu’ de tămâie … apropo, acum, în momentul în care scriu, e Paștele … să pașteți fericiți toți cei care citiți aceste rânduri, dar aveți grijă să nu vă înnecați de la atâta iarbă. Nu știu cum s-a întâmplat, dar am ajuns la biserică … urăsc bisericile și mai ales preoții … simt încă o dată nevoia de a spune că nu sunt satanist … pur și simplu urăsc tot ce ține de creștinism; am dumnezeul meu și cu asta basta. Mi-a rămas să mă întreb doar dacă exist … o întrebare atât de simplă. Nu pot răspunde la întrebarea asta. În subconștientul meu sunt sigur că exist … oare dacă mi-aș convinge subconștientul că de fapt nu exist, aș înceta să mai “fiu”? Știu că nu o să reușesc să fac așa ceva , așa că îmi văd în continuare de viață … beau, scriu și fut. În ziua ce a urmat m-am trezit în ritmul preabinecunoscut al legănatului de tren. Încă nu aveam curajul să deschid ochii, nici mâna la coaie pentru a-mi căuta biletul nu vroiam să o duc … nu puteam să-mi imaginez încotro am plecat de data asta … trebuia să o găsesc pe Ana. *Trezește-te bețivule! Acea voce … nu putea fi ea. Mi-era frică să deschid ochii, eram convins că mintea îmi joacă feste. Am simțit o mână pe umăr zguduindu-mă ușor. *Alcoolicule! Am deschis ochii … #Ana! Ne-am sărutat fără să apucăm să ne spunem vre-un cuvânt … era un sărut ce-l așteptam de atât de mult timp … cât de dor mi-era de acele buze moi prin care i se revărsa sufletul atât de cald … acum puteam fi doar al ei. *Nici nu-ți poți imagina cât de mult te-am căutat. #Mi-ai lipsit atât de mult. *De ce ai plecat fără mine? #Știi că nu am răspunsul la întrebarea asta. *Chelnerița? #În mare parte … totuși, sunt și eu vinovat. *Nu mai contează asta, important e că te-am regăsit. #Apropo, de unde m-ai cules? *Păi, dormeai în gară. Norocul meu că a trebuit să schimb trenul în acea stație. Erai întins pe o bancă și tremurai ca o trestie în vânt. Am încercat să te trezesc dar n-am reușit, așa că am rugat un boschetar să mă ajute să te duc în tren, iar acum iată-ne mergând spre casă. #Casa cui? *A mea, logic! #Și pe unde ar fi asta? *Cluj. #Apropo de casă, cum de te-a mai primit? *De ce să nu mă primească? #Păi, din moment ce ai fugit de acasă înseamnă că nu prea aveai parte de multă iubire pe acolo, și mă gândeam că n-ai avut cea mai călduroasă primire. *Ba din contră, tata m-a primit cu brațele deschise, mă iubește foarte mult. #Dar mama ta? *E o poveste mai lungă, ți-o voi spune altă dată, până atunci vreau să dorm iar pe pieptul tău. Ne-am întins pe banchetă și am adormit amândoi în sunetul roților de tren … tren ce mă ducea spre o nouă viață. Am ajuns spre seară în Cluj. Am mers pe jos până la Ana acasă, era prima oară când ajungeam în acel oraș și vroiam să-i văd cu ochii mei frumusețea … îmi plăcea acel aer vechi ce-l înconjura. Ne-a luat aproape o oră să ajungem acasă … odată ajunși acolo am avut un șoc. M-aș fi așteptat să locuiască într-o garsonieră sărăcăcioasă, în schimb stătea intr-o casă veche cu etaj, aproape de centrul orașului. De cum am intrat în casă mi-am amintit de Sighișoara. Acel aer vechi, mobilierul ce părea să aibă în jur de 100 de ani, un candelabru imens ce atârna în holul mare de la intrare și două rânduri de scări ce duceau spre etajul superior … era o casă superbă, rămăsesem fără cuvinte. *Ce s-a întâmplat, te așteptai să locuiesc într-un palat? #Hm … nu chiar. Camera ei era la etaj … era imensă, iar patul era pe măsură. Un pat în care să uit toate coșmarurile … în care să-mi fac o familie. Eram alături de fata ce o iubeam și de data asta eram hotărât să nu mai fug, doream să duc o viață liniștită … un scriitor de mâna a două, dar fericit. Nu-mi venea să cred, renunțasem la marele meu vis pentru a fi alături de fata iubită … nu-mi mai păsa. *Vrei să dormim? #Vreau să facem un duș înainte. Pielea mea atingea iar pielea ei, eram iar același trup, îi sărutam întregul corp cu o sete arzătoare. Am luat-o în brațe și am dus-o în pat … noaptea a fost lungă, aveam mult de recuperat. Următoarea zi m-a trezit târziu, era aproape 3 după-amiază. Ana îmi citea caietele … de obicei nu suportam ca cineva să citească ceea ce scriu fără permisiunea mea, dar Anei îi stătea în caracter să fie curioasă … am zâmbit privind-o cum îmi citea cu atenție fiecare pagină. #De cât timp te-ai trezit? *De aproape 7 ore. #N-ai avut altceva de făcut decât să-mi citești nonsensurile?! *Se simțea un miros ciudat din ghiozdanul tău. Aveai niște șosete împuțite în el, și după ce le-am scos am văzut și caietele tale … nu m-am putut abține. Lăsasem caietul Elizei la Sighișoara. Nu eram sigur că vroiam să fac acest gest atunci, dar acum respiram ușurat, n-aș fi vrut ca Ana să afle ceva despre această poveste ciudată. #De cât timp îmi citești caietele? *De vreo 6 ore, sper că nu te-ai supărat. #Sper că nu te-au plictisit tâmpeniile mele. *Mi-au plăcut, ar trebui să le publici. #Mda … cum să nu. *Pe bune, dacă vrei, tata te poate ajuta, are niște prieteni la tipografie. Deși încă mi se părea doar un foc de paie, toată agitația Anei legătură cu publicatul tentativei mele de roman începea să-mi dea speranțe. Ce ciudat, visul la care hotărâsem să renunț se pare că mă ajunge din urmă … să fug după doi “iepuri” și să-i prind pe amândoi?! ar fi ceva. #Apropo de tatăl tău, încă nu am apucat să-l cunosc. *E în bucătărie, face de mâncare, hai să-i facem o vizită. Am coborât alături de Ana până în bucătăria din care se simțea încă de departe mirosul unor paste italiene și al unei cafele foarte aromate … eram în transă olfactivă. Tatăl ei era înalt, destul de solid, părul alb … ochii blânzi, dar nu ca ai Anei. ##Am auzit multe despre tine tinere, mă bucur că în cele din urmă apuc să te cunosc. Mi-a strâns mâna cu putere, apoi m-a strâns la pieptul său ca pe un fiu ce îl pierduse cu mult timp în urmă … pentru prima oară după mulți ani simțeam că fac parte dintr-o familie. Am vorbit la masă despre tot felul de nimicuri. Din când în când tatăl Anei a încercat să-mi pună întrebări în legătură cu trecutul meu, adevărata mea familie și motivele pentru care am fugit de lângă ea. De cele mai multe ori răspunsurile mele erau inconsistente și chiar lipsite de sens. Nu doream să fiu nepoliticos, dar încă nu vroiam să mă deschid precum o carte pentru a fi “lecturat”. Noroc de Ana care m-a scos în cele din urmă din încurcătură. *Tati, nu vrei să-ți arate ceea ce a scris până acum? ##Ar fi nemaipomenit! N-aș fi vrut să vadă ceea ce am scris, totul era destul de personal, dar mă gândeam că în felul acesta i-aș răspunde indirect la unele întrebări și astfel aș fi fost scutit de explicațiile ce mi le cerea. ##Merg la mine în birou să-mi aranjez scaunul pentru lectură, vă aștept acolo. Am urcat alături de Ana până în cameră. M-a privit în ochi ușor îngândurată. *Sper să nu te superi pentru că … #Nu-i nimic, odată și-odată trebuia să-mi fac curaj să mă arăt în fața lumii. *Da, o să apari în fața lor și o să le spui: “eu sunt Marius, un scriitor alcoolic!” Am rămas mut de uimire în momentul în care mi-a pronunțat numele. #De unde știai că …? *Așa mi te-ai prezentat când te-am urcat în tren … “sunt Marius, un scriitor alcoolic!”. Nu înțeleg de ce ți-e frică de propriul nume. #Nu mi-e frică de el, pur și simplu nu-mi place să îl aud prea des. *În ceea ce mă privește ai avut dreptate. #Adică?! *Nu știu cum ți-ai dat seama, dar numele meu chiar e Ana. Nu am mai spus nimic, am luat-o de mână și i-am făcut semn din cap să mergem spre biroul tatălui ei. *Apropo, tata colecționează obiecte vechi, îmi spuse în timp ce coboram treptele. În umbra treptelor din stânga ce duceau spre etaj era o ușă veche de lemn, în spatele căreia era o cameră în care timpul parcă încetase să mai curgă. Eram uluit de tot ceea ce vedeam, acum înțelegeam de ce locuia într-o astfel de casă, probabil era prima și cea mai mare piesă din colecție. Ca student la istorie eram oarecum mândru … locuiam într-un muzeu. A început să-mi expice tot felul de chestii despre fiecare obiect. O masă de aproape 200 de ani, scaunul 95 de ani, o lampă de aproape 70 de ani și pipa de care era atât de mândru și despre care spunea că avea cel puțin 350 de ani … eram de-a dreptul fascinat de tot ceea ce era în acea cameră și vroiam să aflu cât mai multe detalii despre obiectele colecționate, detalii pe care tatăl Anei mi le dădea cu cea mai mare plăcere … din păcate pentru Ana, dialogul dintre mine și tatăl ei părea a fi purtat într-o limbă străină. *Tati, îți lăsăm caietele și o să revenim peste câteva ore, acum trebuie să plecăm. #Da?! am întrebat mirat. *I-am promis lui Marius că o să-i arăt orașul. #Da?! *Da, orașul! #O da, orașul. ##Într-o zi o să-ți povestesc istoria fiecărui obiect din biroul meu, dar și din casă, îmi spuse tatăl Anei în timp ce eram tras afară de ea din biroul său. Am plecat, însă nu înainte de a mai arunca o privire în acea splendidă cameră. *Sper că nu te-a plictisit tata, dacă cineva îl bagă în seamă mai mult de 5 minute îi povestește o zi întreagă despre vechiturile lui. #Nu, chiar deloc, în cazul în care nu ți-am spus, sunt istoric în devenire, așa că îmi plac și mie “vechiturile”. *O Doamne! de parcă nu mi-ar fi ajuns unul singur, acum am doi pe cap. #Și te supără cu ceva asta? *Păi, ținând cont că tu ești unul din maniaci, nu mă deranjează, dar vezi să nu te scufunzi prea tare în trecut. #Cât timp te am pe tine o să trăiesc în prezent. *Mie îmi convine, acum hai să mergem să-ți arăt orașul. Ne-am plimbat câteva ore la stânga și la dreapta, am vizitat muzee, clădiri vechi, chiar și biserici … totul era atât de frumos. La un moment dat am trecut pe lângă un cimitir. Am văzut-o pe Ana uitându-se lung spre miile de cruci … a închis ochii și a suspinat adânc. #Ai pe cineva drag aici? S-a uitat pierdută spre mine, m-a strâns cu putere de mână. Se putea citi nesiguranța în ochii ei … frica. #Nu-ți fie teamă, sunt lângă tine. *Hai să facem o plimbare prin cimitir. Nu eram sigur că doream să fac acea plimbare … pașii mă purtau printre morminte și cavouri … Ana mă strângea cu putere de mână, cu greu mă abțineam să nu tremur, fiecare sunet părea a fi un strigăt de ajutor al bunicului meu. Am închis ochii încercând să șterg acele amintiri din mintea mea infectă. *De ce ești atât de tăcut? #Să spunem doar că nu mă leagă amintiri prea plăcute de cimitire. *Nici pe mine, dar vreau să-ți răspund la o întrebare. #Ce întrebare? Nu mi-a dat nici un răspuns, în schimb m-a dus până în fața unei cruci negre de marmură ce ținea umbră unui mormânt împrejmuit de trandafiri … nu era nici un nume scris pe cruce, doar inscripția “Mama Mea”. #Ai iubit-o mult? *Eram pe punctul de a mă sinucide când a murit. #În schimb ai fugit de acasă. *Nu mai suportam să trăiesc în aceste locuri îmbibate de amintirea ei … trebuia să fug. #Ce te-a făcut să te întorci? *Tu. #Eu?! *După ce a murit mama vedeam peste tot doar ură, moarte, disperare … viața de pe stradă mi-a întărit această viziune. Tu ai fost cel care mi-a arătat că există speranță spre mai bine. Privea atât de adânc în ochii mei … mi-era frică să-mi vadă sufletul, n-aș fi vrut să se sperie de nebunia închisă în mine. *Când ai plecat mă simțea exact ca atunci când a murit mama, doar că tu erai viu … trebuia să te găsesc, nu puteam să te pierd și pe tine. #Și uite că m-ai găsit, iar de data asta am să rămân lângă tine. *Te omor dacă mă lași iar singură. #Ești drăguță când faci amenințări de genul ăsta. Mi-a zâmbit … acel zâmbet cald, acei ochi senini … m-a strâns în brațe … acel trup delicat, acea atingere fină. *Cât de mult aș vrea să fie și ea aici cu noi. #Poate e, nu cred că moartea e sfârșitu. *Da, poate … dar … A izbucnit în lacrimi. #Liniștește-te, totul va fi bine. *Îți mulțumesc că ești lângă mine, de când a murit e prima oară când cineva îmi oferă alinare. #Tatăl tău? *A încercat, dar orice făcea nu reușea să străpungă zidul de durere în care mă învăluisem. #Când a murit? *Au trecut aproape 5 ani, era o zi ploioasă de toamnă, trebuia să vină să mă ieie de la școală … am așteptat-o o oră dar n-a mai venit, când am ajuns acasă am aflat de la o mătușă că mama fusese lovită de o mașină. Am alergat ca o nebună până la spital. Când am ajuns acolo murise deja. Ochii îi erau ca două izvoare, nici nu-mi pot imagina de cât timp ținea toată acea durere în sufletul ei. *E numai vina mea că a murit! e doar vina mea! #N-ai de ce să te învinovățești. *Ba am, cu o seară înainte să moară mă certasem cu ea și îi urlasem în față că aș vrea să o văd moartă. Îmi doream atât de mult asta, doar pentru că nu mă lăsa să-mi fac o gaură în ureche … pentru un nenorocit de cercel! s-a oprit o clipă, a tras aer în piept și a continuat pe un ton mai calm. A doua zi mi-a părut atât de rău, am sunat-o pe mama și mi-am cerut iertare … avea o voce atât de blândă. Eram atât de bucuroasă când mi-a spus că nu e supărată pe mine, ba chiar mai mult, a zis că vine după mine la școală și o să mergem împreună ca să-mi cumpere un cercel și îmi face ea gaura în ureche … “să te văd zâmbind” astea au fost ultimele cuvinte care mi le-a spus. #Atunci ar trebui să zâmbești, mama ta te-a iertat, și nu trebuie să te simți vinovată pentru moartea ei. Mulți ne dorim câteodată ca părinții noști să moară, dar să vrei asta cu adevărat asta ar însemna să fii un monstru, iar tu ești un înger. Poate că mama ta ar fi murit chiar dacă nu te-ai fi certat cu ea cu o noapte înainte … așa e viața și n-ai ce să-i faci decât să o trăiești. S-a oprit din plâns, s-a uitat la mine și a zâmbit. A luat pe deget una din lacrimile ce încă i se prelingeau pe obraz și a lăsat-o să cadă pe unul din trandafirii ce înconjurau mormântul. *Hai să mergem acasă. Am părăsit în liniște cimitirul, și în aceeași liniște ne-am îndreptat spre casă. Treceam prin parc și ne bucuram de acel mic colț de natură. Vroiam să o întreb dacă se simte bine, dar mi-a făcut semn să nu spun nimic … m-am uitat chipul ei, părea împăcată cu sine, radia de fericire … pentru prima oară în viață mă consideram norocos. *Tati, am ajuns acasă! Nu s-a auzit nici un răspuns. Am mers până la el în birou dar nu era acolo … lipseau și caietele mele. #Oare unde s-a dus? *La cum îl știu eu pe tata, probabil a plecat să caute vreun obiect vechi pe care să-l adauge la colecție. #Oare ce a făcut cu caietele mele? *Probabil le-a pus într-un dulap de-al lui, stai liniștit că ți le dă când ajunge acasă. Aveam obiceiul de a deveni paranoic ori de câte ori nu îmi găseam caietele, dar de data asta nu a fost nevoie, pentru că la câteva minute după ce ajunsesem acasă a apărut și tatăl Anei. Avea un zâmbet larg … se uita ciudat la mine. ##Felicitări tinere! #Pentru ce? ##După ce ați plecat în oraș a trecut pe aici un prieten de-al meu care lucrează la tipografie. M-a văzut răsfoindu-ți caietele, așa că m-a întrebat ce citesc. I-am dat unul din caiete și după ce s-a uitat pe el mai bine de o oră ghici ce a zis? #Că e bun de folosit ca hârtie igienică? ##În două, cel mult trei luni o să-ți publice romanul. Muțisem, abia mai puteam respira … eu, să am o carte publicată?! puteam în sfârșit să las o urmă în istorie. *Felicitări iubitule! îmi spuse Ana și sări în brațele mele. Se bucura atât de mult pentru mine … puteam muri liniștit, realizasem în viață tot ceea ce-mi propusesem. Trei luni au trecut incredibil de greu. Aproape zilnic treceam pe la tipografie pentru a da unele indicații pentru cele câteva ilustrații care urmau să înfrumusețeze cartea și din când în când pentru a face și corecturi. Eram nerăbdător să-mi câștig dreptul la nemurire … eram nerăbdător să devin zeu. LASÃ-I Sà TE IUBEASCÃ! Da … veniți … înconjurați-mă … eu sunt stăpânul vostru … eu sunt cel ce vă aduce fericirea … eu sunt cel ce vă dă viață vieții … eu sunt cel ce vă ajută să visați … doar eu sunt nemuritor … veniți lângă mine și gustați pentru o secundă din nemurire, apoi mergeți și muriți plângând … da, plângeți … voi care m-ați urât acum trebuie să plângeți … plângeți și voi cei care mă iubiți … pentru mine iubirea e doar una … iubirea voastră nu îmi dă alinarea de care am nevoie … nici unul din voi, muritorilor, nu mă poate iubi cu adevărat. Brusc trecerea timpului a devenit atât de rapidă … dar îi făceam față, îi eram stăpân, eram Dumnezeu. Începutul a fost de-a dreptul electrizant. Era ziua în care îmi prezentam pentru prima oară cartea în fața unui public. Băusem bine înainte pentru a nu avea emoții, dar mulțimea a fost cea care m-a îmbătat … îmi sorbeau fiecare cuvânt, îmi urmăreau fiecare gest, mă adorau! Succesul a venit mult mai repede decât m-aș fi așteptat, peste tot pe unde mergeam prin oraș și prin țară eram recunoscut și asaltat de fanii pentru care devenisem un model demn de urmat … îmi plăcea să fiu iubit de ei, însă eu doar pe Ana o puteam iubi, pentru că doar Ana mă iubea atunci când eram un nimeni. *Nu-mi vine să cred cât de mult succes ai cu romanul ăsta, cine ar fi crezut una ca asta acum un an. #Da, cine ar fi crezut … pe atunci stăteam pe stradă și ne chinuiam să supraviețuim, iar acum sunt iubit de atât de multă lume … mi-am câștigat dreptul la nemurire! Îmi sună telefonul … #Alo! *Marius? #Mamă? *Cât de mult mă bucur să te aud, de ce nu mi-ai spus că ți-ai publicat o carte? #Pentru asta m-ai sunat? *Păi știi, avem niște probleme financiare și, mă gândeam că ne poți ajuta acum că ți-ai publicat cartea și ai bani. #Dar ce s-a întâmplat, a înviat cumva bunicu și a trebuit să-l îngropați iar? Am închis și am aruncat telefonul în WC. *Ce s-a întâmplat? cine era la telefon? #Nu contează, să spunem doar că a fost o umbră din trecut, o umbră a cărei contururi sper să nu le mai văd niciodată. *Ok, cum zici tu … ca să te mai destinzi vino până în camera noastră, am ceva pentru tine. Cu acele cuvinte a început o nouă perioadă în viața mea … primul drog. I-au urmat altele. Mintea mea o lua razna, dar asta nu era rău. Scriam tot mai mult, eram tot mai nebun … era o nebunie atrificială pe care credeam că pot să o stăpânesc. Zilnic îmi luam doza de “inspirație” și alături de Ana depășeam banalele limite ale realului. Pașii mă poartă pe o câmpie verde. Simt adierea vântului … odată cu ea simt și parfumul pe care doar pielea Anei îl poate avea. Închid ochii și o simt ținându-mă de mână. Deschid ochii … sunt în mijlocul unui lac. Ana e lângă mine … mergem pe apă, suntem doi mântuitori ai orașului atât de plin de păcate. Ne desprindem de apă și picături se scurg de pe vârfurile degetelor noastre … zburăm spre nemărginitul infinit … ne apropiem prea mult de o stea și orbim … întunericul e atât de plăcut. Îmi deschid ochii … lumina zilei e aproape dureroasă. A trecut efectul ultimei doze. S-a trezit și Ana. Îmi zâmbește … chipul ei părea atât de epuizat. Îmi trec mâna peste față și realizez că și eu sunt la fel … poate ar fi trebuit să mă opresc. #Þara asta nu e îndeajuns de mare pentru mine! Așa că m-am hotărât să-mi încerc norocul în toată Europa. Meritam să fiu cunoscut de toți, eram cel mai bun, trebuia să fiu iubit de toți, să fiu venerat de cei ce mă disprețuiau cândva, pentru că acum EU le eram superior. FII NEBUN! Ce? … vreți și voi să fiți zei? … vreți să-mi luați locul? … doar eu sunt Dumnezeu … doar eu pot crea … doar eu pot da viață … doar eu pot fi adorat … știu ce vreți … vă prefaceți că mă iubiți … vreți să mă ucideți … sunteți invidioși. De ce nu mă mai iubește nimeni? … unde ești iubito? … de ce nu te mai pot vedea? … de ce nu te mai pot crea? … de ce nu mai ești lângă mine? … de ce sunt singur? Nu mi-a luat mult până am avut prima prezentare de carte în Paris … de ce nu vreți să mă iubiți? de ce nu înțelegeți că sunt un geniu? *Liniștește-te, mai ai puțină răbdare, în cele din urmă vei fi apreciat și aici. #Când? peste o mie de ani? … îmi vreau gloria ACUM! *Ce se întâmplă cu tine? erai altfel când te-am cunoscut, nu-ți păsa de nimic și erai un om simplu … unde e acel om de care m-am îndrăgostit? #Și tu ești de partea lor? ești geloasă că mă iubesc atât de mulți oameni! ar trebui să fii mândră că ai în preajma ta un zeu, datorită mie vei fi amintită în istorie, vei fi femeia căreia i s-a permis să iubeascăun zeu! *Mi-e scârbă că te-am iubit! A plecat, rămăsesem singur, dar în aroganța mea devenisem prea orb pentru a vedea asta, pe atunci eram încă un zeu … un zeu nu rămâne niciodată singur. #Pleacă, ingrato! crezi că am nevoie de tine?! ești un nimic fără mine! un nimic! Mi-am mai încercat de două ori norocul, odată în Londra și odată în Berlin. La Londra aproape că nu aveam cui să-i prezint cartea, iar în Berlin aroganța mea și-a spus cuvântul … am fost scos de pe scenă în huiduielile publicului. Eșuasem, eram zeul care a dat greș. Urma să devin iar muritor, urma să sufăr iar printre cei pe care îi uram. Drogurile se scurgeau necontenit în venele mele … devenisem dependent de plăcerile artificiale. Pierdusem noțiunea timpului, nu-i mai eram stăpân … totul se întâmpla atât de repede, iar eu mă mișcam atât de încet. CAZI! Unde mi-e nemurirea? … chiar m-au uitat toți? … ieri le eram Dumnezeu … azi sunt cerșetor … dați-mi un ban … vă rog nu mă lăsați să mor în felul acesta … cineva să mă ajute … oricine. Sunt singur … e întuneric … frigul îmi macină oasele … cândva eram regele tuturor … acum nu mai sunt nici regele cerșetorilor … și ei mă disprețuiesc … și ei mă alungă … trebuie să lupt pentru fiecare secundă din viață … trebuie să fiu ca ei … trebuie să-mi înving teama și să devin ceea ce mă sperie … trebuie să devin ceea ce urăsc … mă voi urî pe mine însumi … de ce m-am născut? … de ce am vrut să mă ridic de pe scaunul de care eram legat? … de ce am vrut să văd cum arată această lume cu adevărat? … trebuie să sufăr o viață întreagă pentru o secundă de iubire? Câmpia e mereu la fel de verde … Soarele blând îmi mângâie fața … cerul e atât de albastru … închid ochii … nu o mai simt pe Ana lângă mine, nu-i mai simt atingerea delicată. De ce sunt singur? Respir adânc și-mi deschid larg ochii … același lac, aceeași apă limpede. Privesc spre infinitatea cerului … de ce nu mai pot zbura? unde îmi sunt aripile? Încep să mă scufund în apă … mă înnec și nu pot face nimic pentru a-mi salva viața. Credeam că sunt noul Mesia, dar nu am mântuit pe nimeni … nici măcar pe mine. M-am trezit în camera de hotel. Transpirasem abundent … drogurile îmi provocau acum coșmaruri. Trebuia să renunț la ele într-un fel sau altul. Am mers până la baie și am făcut un duș rece. În oglindă am văzut monstrul de care m-am temut toată viața. Abia avea 25 de ani, dar arătam de parcă mă apropiam de 40 … ochii-mi erau atât de tulburi, iar părul începuse să-mi albească. #Ana, unde ești? Pleacase, o alungasem dein viața mea. Trebuia să o găsesc, doar ea mă mai putea salva. Am luat o nouă doză și am plecat la drum. Mă îndreptam spre țara mea … acolo eram cunoscut de toți, acolo toți mă iubeau … acolo era Ana. Făcusem autostopul 3 zile și în cele din urmă ajunsesem iar în Cluj. Nu mă mai drogasem de când plecasem din Germania … tremuram incontrolabil, mă dureau toate oasele, îmi venea să-mi smulg mușchii de pe mine … de ce nu muream odată? Mi-era atât de scârbă de mine … nu vroiam ca Ana să mă vadă în halul ăsta. Stăteam pe stradă la fel ca un cerșetor … de ce nu mă recunoștea nimeni? unde erau cei ce mă adorau în urmă cu câteva luni? Eram de câteva zile în orașul ce îl iubeam cândva atât de mult … între mine și ceilalți aurolaci și boschetari nu mai era nici o diferență, poate arătam chiar mai rău decât ei. O fată s-a apropiat de mine. Se uita atât de atentă în ochii mei … nu avea mai mult de 11 sau 12 ani. Eram sigur că mă recunoaște, știa că eu sunt marele scriitor iubit de toată lumea. #Vrei să-ți dau un autograf? Brusc îi arăru o expresie de mirare pe față … nu mă cunoștea, dar ce vroia de la mine? *Mi-a spus mami să-ți dau un bănuț. A lăsat moneda să cadă în palma mea … mi-era rușine de ceea ce devenisem, vroiam să mă ascund de lume, să fug … iar fugeam de tot ceea ce mă înconjura. SPERÃ! Ce se aude? … ce e acel cântec mut? … îl auziți și voi? … auziți cât e de frumos … veniți, dansați cu mine … lăsați-vă pierduți pe ritmul muzicii … visați alături de mine … uitați de voi … uitați de suferință … muriți și renașteți-vă alături de mine … nu mă aude nimeni? … nu aude nimeni muzica? … oare sunteți chiar atât de surzi? … oare chiar ați uitat de originile voastre? … sunteți atât de dependenți de realul în care trăiți? … ați uitat să visați? De câteva săptămâni trăiam între două blocuri mizerabile … într-o cutie de carton. Era frig … nu știam totuși dacă tremuram de frig sau din cauza sevrajului. Trăiam din mila celorlalți cerșetori … nici măcar regele lor nu puteam fi. Mă priveau cu o milă disprețuitoare. Câinii obișnuiau să doarmă lângă mine, probabil încercau să mă încălzească sau poate așteptau să mor caz în care mi-era mie milă de ei … ar fi murit de cancer în câteva zile dacă m-ar fi mâncat. Într-o seară am simțit o altfel de atingere, una umană. Mi-era frică să văd cine e. Începusem să plâng, eram sigur că era un boschetar homosexual … tremuram și mai tare. Un artist futut în cur, curva tuturor aurolacilor și boschetarilor, asta urma să devin. Am închis ochii și mi-am încleștat dinții. *De ce tremuri? Pentru a doua oară acea voce lumina întunericul în care eram închis. M-am întors cu ochii înlăcrimați spre Ana. Era mai frumoasă decât îngerii. *Nu mai plânge. M-a luat de mână … eram ca un animal sălbatic adus pentru prima oară în lumina civilizației. Am ajuns la ea acasă … m-a dus în baie și m-a ajutat să mă spăl. Mă simțeam ca un bătrân incapabil să-și poarte de grijă. M-a ajutat să mă urc în pat … încă nu eram în stare să-i rostesc vreun cuvânt. S-a așezat lângă mine și m-a strâns la pieptul ei … mi-a sărutat fruntea. *Dormi, cu timpul o să te simți mai bine. Mi-am așezat capul pe pieptul ei … nu mai tremuram atât de puternic. Am adormit. *Trezește-te somnorosule! Era dimineață. Mă simțeam ceva mai bine, Ana îmi readusese speranța în suflet … odată cu ea și vechiul meu drog, cafeaua. Mă uitam la Ana ca un câine care cerșea mila stăpânului. #Mă mai iubești? M-a privit zâmbind, s-a pus în brațele mele și m-a sărutat. *Nu am încetat niciodată să te iubesc. Zilele ce au urmat au reprezentat un progres pentru mine … începusem să-mi fac curaj să ies din casă și chiar să merg printre oameni … Ana mă ajuta să trec peste paranoia ce pusese stăpânire pe mintea mea. Începusem totuși să realizez că unele efecte ale drogurilor își vor lăsa amprenta peste sănătatea mea mintală pentru totdeauna. În una din plimbările făcute prin oraș am trecut pe lângă o librărie. *Uite cartea ta. M-am uitat atent câteva clipe la coperta cărții … neagră cu ilustrația unui copac uscat pe ea. #Vino puțin înauntru. Am mers și am luat cartea mea dintr-un raft. O țineam strâns în mână și mă îndreptam cu ea spre vânzătoare. Am pus cartea pe masa din fața ei, am plătit-o după care m-am îndreptat spre ieșire. *Semănați cu cineva cunoscut, îmi spuse vânzătoarea cu câteva secunde înainte de a ieși din librărie. #Probabil că am una din acele fețe comune, i-am spus în timp ce închideam ușa. Pe fața mea se conturase un zâmbet larg de atisfacție. *De unde atâta fericire pe capu’ tău? #Nu-ți dai seama? *De ce să-mi dau seama? #Nu m-a recunoscut, sunt iar acel om banal, nu mai sunt marele scriitor, sunt doar eu, Marius. *Parcă îți plăcea să fii recunoscut de oameni, să fii iubit de ei. #Îmi plăcea, dar era obositor, mă săturasem să fiu al tuturor … vreau să fiu doar al tău. Nici nu-ți dai seama cât de bine m-am simțit când vânzătoarea nu m-a recunoscut, deși când am pus cartea pe masă era cu poza mea la vedere. *Ce s-a întâmplat cu zeul iubit de toată lumea? #A murit, i-am spus arătându-i un zâmbet larg, în schimb a înviat nebunul care te iubește atât de mult. *Mi-a lipsit atât de mult acel nebun de care mă îndrăgostisem. FUGI! Trebuie să scap de aici … voi pleca departe de lumea voastră … voi merge acolo unde nu e suferință … voi merge acolo unde nimeni nu îmi va fura dreptul la libertate … acolo unde pot visa … acolo unde pot iubi … acolo unde pot fi pur. Zi și noapte alerg … zi și noapte visez la locul în care voi ajunge … zi și noapte o visez … știu că mă așteaptă acolo … la sfârșitul Pământului … la sfârșitul zilelor … o voi mai vedea pentru încă o clipă apoi voi muri. Trecuse aproape încă jumătate de an de când revenisem la acea viață simplă, lipsită de griji până când într-o noapte … Un punct de întuneric într-un infinit de lumină. Unde sunt? se aud niște lovituri … era ca și când cineva lovea într-un perete sau, erau bătăile unei inimi?! Simțeam acele sunete tot mai aproape, iar lumina se risipea, inghițită de ceea ce inițial era doar o picătură de întuneric. M-am cufundat în acel întuneric … auzeam o respirație sacadată, acel fel de a respira ce îl avea doar un om ce își aștepta moartea. De unde se auzea acea sinfonie de inspirații și expirații? eu unde eram? eram mort? Am încercat să-mi mișc mâinile și picioarele … îmi era posibil să fac aseastă simplă acțiune. De ce nu vedeam nimic? eram oare legat la ochi? am încercat să-mi ridic mâinile până în dreptul capului. Am lovit cu degetele un perete … un perete catifelat. L-am pipăit cu atenție până am ajuns cu mâinile în dreptul capului … nu eram legat. Oare orbisem? Ce era cu acel perete? Am continuat să cercetez cu mâinile locul în care mă aflam … eram într-un fel de cutie. Cine mă închisese acolo? Începusem să izbesc violent în toate direcțiile cu mâinile și picioarele … auzeam acele bătăi și acea respirație sacadată tot mai intens. Erau ale mele. #Dați-mi drumu! cineva să mă ajute să ies de aici! Am deschis larg ochii … eram în camera Anei. Eram transpirat din cap până-n picioare. *Ce s-a întâmplat iubitule? #Nimic, doar un vis urât. *Iar ai vise urâte? #Iar?! am întrebat-o mirat. *Mai visase-i urât și în prima noapte când ai dormit cu mine, nu-ți mai amintești, în noaptea când ne-am cunoscut. #Da, mi-amintesc. *Vrei să-ți aduc un pahar cu apă? #Chiar te rog. Am adormit la loc fără a da vreo importanță acelui coșmar … nu era primul și probabil nici ultimul, așa că ce rost avea să-mi fac griji? Următoarele cinci nopți coșmarul a fost la fel. Începusem să caut vreo legătură între coșmar și lumea reală, dar nu îmi trecea nimic prin cap. Oricum eram sigur că în cele din urmă această perioadă o să treacă … abia în a șaptea noapte am reușit să-mi dau seama de ce aveam acele coșmaruri. # … cineva să mă ajute să ies, vă rog dați-mi drumu! Eram disperat, trebuia să ies de acolo, nu puteam să mor așa … am auzit câteva lovituri puternice în cutia în care eram închis. #Ajută-mă, trebuie să mă scoți de aici! Am auzit un sunet ciudat, ca și când o scândură ar fi fost ruptă … cutia în care eram prizonier fusese străpunsă, o rază de lumină căzuse pe fața mea. Mi-am văzut salvatorul … eram chiar eu. #Ajută-mă să ies! Mă vedeam stând nemișcat, fără a schița vreun gest. #De ce nu vrei să mă ajuți? Eși mort! #Sunt viu, ajută-mă! Ești mort, la fel ca bunicu, e doar vina ta că el a murit! #Am făcut tot ce am putut! Erai Dumnezeu, trebuia să-l salvezi … TE URÃSC! … i-am văzut furia din ochii … mi-am văzut furia din ochi … mi-am străpuns inima cu lopata ce o folosisem pentru a mă salva. M-am trezit urlând ca un nebun … simțeam fizic durerea ce ar fi trebuit să facă parte din lumea viselor. *E doar un coșmar iubitule, liniștește-te. #Nu, nu e doar un coșmar, acum un an a murit bunicu, din cauza lui am aceste coșmaruri. *Dar de ce sunt atât de violente? I-am povestit totul despre moartea bunicului meu, mă gândeam că poate aceste coșmaruri au vreo legătură cu faptul că nu mă destăinuisem nimănui în legătură cu acele evenimente … trebuia să-mi eliberez conștiința. *Îmi pare nespus de rău că a trebuit să treci prin așa ceva, dar am o idee, ce-ai zice dacă îi facem mâine o vizită bunicului tău? poate vrea să-i aprinzi o lumânare. Nu credeam in astfel de obiceiuri, dar în astfel de momente aș fi fost în stare de orice. Pe la prânz a doua zi eram deja în gara lângă care se afla satul bunicilor mei. Abia dacă scosesem vreun cuvânt toată ziua. Ana încerca să alunge monotonia din când în cân dar fără prea mult succes. Am lăsat aerul curat al munților să-mi inunde plămânii … eram iar în locurile unde copilărisem. Simțeam cum o piatră mi se ridică de pe suflet la vederea acelui peisaj verde ce se întindea cât vedeam cu ochii. #Îți plac munții? *Sunt superbi, pe aici ai copilărit? #Da, și aș fi vrut să nu fi plecat vreodată din aceste locuri. *Te cred, dar dacă ai fi rămas aici nu ne-am mai fi întâlnit. #Nu poți ști niciodată. *Într-adevăr, nu poți ști niciodată. Se uită spre gară și o buși râsul. #Ce e atât de amuzant? *Îți mai amintești banca? #Care bancă? Îmi arătă cu degetul o bancă roșie de lângă gară. #Ce e cu banca aia? *Acolo te-am găsit acum un an, dormeai ca un înger. #Mda … un înger beat. Am plecat destul de bine dispuși spre cimitir. Din momentul în care am intrat în sat devenisem chiar fericit … mă simțeam iar ca atunci când eram copil, simțeam în suflet acea bucurie ciudată ce nu o mai poți simți după ce devii adult. Însă pe măsură mă apropiam de cimitir începeam să devin oarecum nesigur pe mine … de ce mi-era teamă? nu mi se putea întâmpla nimic mai rău decât ceea ce mi se întâmplase deja … trebuia să fiu imun la frică, aveam nevoie de un somn liniștit la fel cum aveam nevoie de aer. Eram în fața cimitirului … începusem să tremur ușor. *Nu te teme, sunt lângă tine. I-am strâns cu putere mâna și am pășit spre lumea morților. Nu m-a surprins faptul că murise și bunica între timp, dar mi se părea ridicol de gros stratul de ciment cu care acoperiseră cele două morminte ce se aflau unul lângă altul. Deasupra era scris în grabă cu degetul cât timp cimetul era încă ud: Và VOM IOBI MEREU! NU Và VOM UITA NICI O DATÂ!!! Și ca să fie totul complet în colțul din dreapta autorul dedicației mortuare s-a semnat, nu cu X așa cum m-aș fi așteptat, ci cu palmele … probabil se credea o vedetă de film. *Sigur faci parte din familia asta? #Mi-aș dori să nu. *E interesant cât de gros e stratul de ciment de pe morminte. #Probabil că au îngropat-o și pe bunica de vie și vroiau să se asigure că nu o să sape nimeni după ea, sau poate îl visează și ei pe bunicu și vor să se asigure că nu are cum să iasă din groapă să vină după ei. *Nu te mai gândi la asta, hai să mergem să luăm câteva lumânări ca să le aprindem la mormintele lor. Am mers până în biserică unde era o bătrână care vindea lumânări … era și unul din gropari acolo. ##Te cunosc parcă de undeva. #Posibil, am locuit un timp prin satul ăsta. ##Erai și tu la înmormântare moșului Vasile. #Da, sunt nepotul lui. ##Îmi amintesc, te-am văzut când plângeai lângă o cruce. #Chiar nu mai contează asta acum, am venit să aprind o lumânare la mormântul lui și să plec, nu am amintiri plăcute pe aici. ##Tu ai fost cel care a încercat să-l salveze, nu-i așa. #Am încercat … ar fi trebuit să și reușesc. ##Nu te învinui, oricum în caz că ești curios, a doua zi când au văzut ce ai făcut l-au încinerat pe moș și i-au îngropat cenușa, la fel au făcut și cu bunica ta, deși ea era chiar moartă, sau cel puțin așa au spus ei. *Ce fel de oameni trăiesc în familia ta?! ##Nebuni domnișoară! să scuzați domnu’ dar eu nu le pot spune altfel. #Nu e nici o problemă, oricum nu mă consider unul de-al lor. Acum dacă nu vă supărați, vreau să merg să le aprind o lumânare. ##Nici o supărare, mă bucur oricând să aud că cineva își aduce aminte moș Vasile, deși e prima oară de când a murit. #O zi buna. ##O zi bună și vouă, a și apropo, dacă vreți să mergeți pe la casa lui să nu vă deranjați să faceți efortul, când au văzut că bătrânii nu au avut nici un ban ascuns prin casă au demolat totul și și-au împărțit cărămizile și tot ce se mai putea lua din vechea casă între ei, tot ce a mai rămas acum acolo, sunt doar câteva lemne putrezite. #Vă mulțumesc pentru informație. Am ieșit din biserică gândindu-mă la disperarea rudelor mele. Ana părea a fi de-a dreptul uluită. Se uita la mine și se gândea cum pot atât de diferit de ei. Dar oare sunt diferit de ei, oare nu sunt și eu la fel, în momentul în care am avut parte de faima ce o căutam oare nu aveam și eu în suflet acea nebună lăcomie … sper totuși că m-am schimbat. #Crezi că semăn în vreun fel cu ei? *Ești altfel, tu ești … #Dar când am dat de gloria ce o căutam eram la fel de lacom și de nebun ca și ei. *Tu ai încercat să-ți salvezi bunicul, asta demonstrează că nu ești ca ei. Am strâns-o în brațe și i-am sărutat fruntea … și-a lăsat capul pe pieptul meu și m-a strâns și ea în brațe. S-a uitat în ochii mei și a zâmbit. *Hai să mergem să le aprindem bunicilor tăi câte o lumânare. Deși nu eram convins că o să aibă vreun efect, am simțit că mi se luase o piatră de inimă. Am părăsit în liniște cimitirul și ne-am îndreptat spre gară, acum știam ce simțise Ana după ce vizitase mormântul mamei sale … știa și ea ce simt, se bucura pentru mine. IMBÃTRÂNEȘTE! Mi-e din ce în ce mai greu să alerg … pașii îmi sunt tot mai grei … moartea e tot mai aproape … nu pot să mă opresc acum … nu când mai am atât de puțin … nu când voi fi iar lângă ea … voi iubi iar … voi visa iar … voi fi iar nemuritor. Două săptămâni după acea vizită la mormântul bunicilor mei visele au încetat … doar pentru a reveni cu o brutalitate mult mai mare decât o avuseră până atunci. Mă trezeam în miezul nopții țipând și plângând. Starea în care ajunsesem acum o speria pe Ana, care făcea tot posibilul să-mi fie alături. Tatăl ei m-a dus la câteva spitale … îmi dădeau câte un pun de pastile pe în fiecare seară, dar fără nici un rezultat, ba chiar mai mult, era ca și când acele coșmaruri ripostau încercărilor mele de a le opri. Am renunțat la orice fel de medicament la mai puțin de o săptămână după ce începusem așa zisul tratament. Am făcut o nouă vizită la mormântul bunicului meu dar fără nici un rezultat. După aproape două luni de coșmaruri îmi era frică să mai dorm. Mă hotărâsem să renunț la somn, și cea mai bună metodă de a face asta era să mă apuc iar de scris. Trei-patru zile scriam încontinuu făra a închide vreun ochi … Ana se speria văzând felul în care mă consumam … după două luni arătam ca un bătrân ce-și așteaptă moartea. Începusem să am halucinații, mă vedeam peste tot reproșându-mi moartea bunicului meu. Starea mea o adusese pe Ana în pragul disperării, mă uitam la ea și o vedeam că se simte neputincioasă, nici tatăl ei nu era prea departe, eram pentru el ca un fiu, ar fi făcut pentru mine și pentru fericirea Anei orice. Ar fi trebuit să plec, cel puțin în felul ăsta sufeream doar eu … mi-era frică, mă simțeam atât de neputincios. Într-o zi Ana mi-a oferit o soluție. *O să zburăm iar prin Univers, o să fim iar zei. M-am întis pe spate în patul Anei, ea era lângă mine … drogurile curgeau în venele noastre … zburam printre nori, îmi lăsasem amintirile în urmă … trupul meu atât de slăbit putea în sfârșit să se odihnească. Un timp drogurile mi-au permis să dorm liniștit, însă după aproape două luni coșmarurile au început să revină. Nu a fost greu să găsesc soluția … am mărit doza și am reușit iar să visez. Trecuseră aproape doi ani de când luam droguri pentru a scăpa de coșmaruri … mâinile mele erau pline de semnele făcute de ace. Mărisem se 8 sau 9 ori doza în tot acest timp. Ana fusese pe punctul de a muri în urmă cu 3 luni din cauza unei supradoze așa că tatăl ei a fost nevoit să o trimită la o clinică de dezintoxicare. Eu am continuat, deși îmi era tot mai greu să visez fără ea. Momentele de luciditate erau tot mai rare. Ana s-a întors de la dezintoxicare după aproape 4 luni … cred că i-am zâmbit când am văzut-o … ea a început să plângă. OPREȘTE-TE! Natura e plină de viață … viața mea se apropie de sfârșit … în față Soarele îmi luminează calea, de la spate Luna mă ocrotește … să stau treaz și să caut iubirea? să adorm și să o visez? … oare am ajuns? … oare acum sunt liber? … unde e ea? Mă hotărâsem să renunț la droguri … la insistențele Anei, tatăl său aranjase să urmez un tratament acasă. La doar câteva zile după începerea tratamentului pentru dezintoxicare am intrat în sevraj … coșmarurile încetaseră, nici nu mă mira asta, eram aproape senil. În rarele momente de luciditate Ana încerca să se apropie de mine, era convinsă că dragostea ei mă putea salva, din păcate se speria de comportamentul meu aproape animalic din timpul crizelor … mă simțeam ca și când corpul meu era prins într-o menghină … țipam și izbeam totul în jurul meu ori de câte ori simțeam lipsa drogurilor. Mi-am citit cartea ce o scrisesem. Când am ajuns pe la jumătatea ei mi-am dat seama că nu o să-mi ofere nemurirea după care tânjisem atât de mult. Nu adusesem nimic nou, urmam să devin doar unul din ceilalți scriitori condamnați la uitare. Scrisesem în ultimii ani îndeajuns de mult încât să-mi mai public o carte … nu vroiam să cad iar în acea nebunie … mi-era frică să apar iar în fața lumii, dacă urma să fiu criticat, dacă râdeau de mine … nenotociții! o să-i omor pe toți, da, pe toți, cine se cred ei să râdă de mine, poate că au uitat că eu le eram zeu, dar o să le amintesc eu asta și o să-i fac să regrete, pe toți o să-i fac să regrete, nici unul nu va scăpa de răzbunarea mea. Mâine, da mâine, mâine voi urca iar treptele ce duc spre tronul ce merit să-l ocup … MURIÞI! da, asta le voi spune … da, și ei vor muri … apoi vor veni la mine pentru a-și cumpăra sufletele … voi fi iar zeu lor. *Ce se întâmplă cu tine iubitule? #Sunt bine, mă simt extraordinar! *Tremuri din toate încheieturile, ești transpirat totul, iar inima îți bate foarte tare. #Sunt bine, nu mă auzi când îți spun că sunt bine. *Trebuie să te duc la spital. #Nu am nevoie de nici un spital, muritorii mă așteaptă să le fiu zeu iar, mă auzi, trebuie să fiu zeu iar! Am simțit ceva rupându-se în mine … mi s-a tăiat respirația. Ultimul lucru care l-a văzut a fost expresia de îngrozire de pe fața Anei … m-ă simțeam înghițit de un întuneric ce venea de pretutindeni. ÎNGROZEȘTE-TE! Ultima clipă din viață e atât de aproape … unde e ceea ce mi-ai promis prin acel cântec mut? … unde ești? … de ce nu ești aici? … de ce nu vi să mă iubești? … visez? … am un coșmar? … de ce nu mă pot trezi? … de ce e totul atât de real? … am urmărit și iubit o fantomă toată viața? … asta e iubirea, o fantomă? … mă prăbușesc pe iarba verde și udă. M-am trezit într-o cameră de spital. Lângă patul meu era Ana, tatăl ei și un doctor. Nu cred că au observat că m-am trezit. Îi auzeam când vorbeau. *O să-și revină? #Pentru moment da, dar nu vă pot da nici o garanție pentru viitor. ##Ce vreți să spuneți prin asta? #A avut un preinfarct și doar Dumnezeu știe cum de a supraviețuit. Inima lui e foarte slăbită, și … *O să se facă bine, știu că o să se facă bine! #Dacă nu primește un transplant, cu toată părerea de rău, dar eu nu cred că o să trăiască mai mult de 2-3 ani, asta în cel mai bun caz, și chiar și așa, chiar dacă, printr-o minune i se găsește o inimă nouă, mi-e greu să cred că organismul lui ar putea suporta o operație, este extrem de slăbit, dacă i-aș fi citit fișa medicală fără să-l văd înainte aș fi crezut că e vorba de un bătrân de 70-80 de ani, sub nici o formă de un tânăr de aproape 30 de ani. Am văzut-o pe Ana izbucnind în lacrimi. S-a lăsat în brațele tatălui său, era singurul care îi mai putea oferi alinarea acum … eu mă pregăteam să mor. Doctorul și cu tatăl Anei au plecat din cameră … stătea lângă patul meu. Mi-am întins mâna și mi-am așezat-o peste palmele ei. S-a uitat plină de speranță la mine, și-a șters lacrimile … zâmbea atât de frumos. De ce trebuia să mor? *Cât de mult mă bucur că ți-ai revenit, iubitule. #Nu mi-am revenit, o să mor … am auzit totul! Și-a acoperit fața cu mâinile. Lacrimile au început să-i inunde iar ochii … a fugit din camera în care eram internat. Nu-mi mai păsa … mă uitam pe fereastra pe care intra lumina în cameră, îmi așteptam moartea. A doua zi când m-am trezit eram singur în cameră. Oamenii mor singuri, trebuia să mor și eu acum. M-am ridicat din pat și am început să mă plimb prin spital. Mă gândeam cum ar fi cel mai bine să mor … aș fi vrut să mă arunc de la etaj, dar mi-era frică pentru că aveam rău de înălțime. Pastile? nu-mi plăceau și probabil le-aș fi borât la două minute după de le-aș fi luat. Să-mi înfing un cuțit în inimă? murdăream hainele … brusc realizasem că îmi revenise spiritul sarcastic. Ideea “salvatoare” mi-a venit în timp ce treceam pe lângă un cabinet în care se țineau medicamentele și tot felul de chestii de genu ăsta. Am așteptat până când nu era nici o asistentă prin zonă, am intrat în cabinet și am luat mai multe tuburi cu morfină pe care le-am băgat în grabă în buzunarele pijamalei cu care eram îmbrăcat. Am mers înapoi în camera mea și una după alta am început să injectez în mine dozele de morfină … pe la a noua am început să amețesc, cu greu am reușit să o introduc pe a zecea … Și iată-mă! sunt iar în fața morții … viori mute plâng cântece asurzitoare pentru cei ce au fost și pentru cei ce o să fie … câmpiile verzi la care visam de atâta timp se întind de jur împrejurul meu … toată lumea e la picioarele mele dar eu nu știu ce să fac cu ea … îmi privesc moartea în ochi, acea moarte care mă fascinează, acea moarte la care visez de când m-am nascut, aș vrea să-i descriu frumusețea dar nu găsesc cuvinte îndeajuns de frumoase pentru a descrie această frumusețe ce doar un nebun are curajul să o vadă … e peste tot în jurul meu și în același timp nu e nicăieri … e în mine, e în mine din ziua în care m-am născut, ca un narcisit am crezut că îmi iubesc propria imagine, dar nu, iubeam moartea ce era ascunsă atât de bine în mine, dar nu și acum, acum o văd … îmi zâmbește, un zâmbet atât de rece, atât de misterios, atât de ucigător … nu mă mai satur de el. În mintea mea se aude ecoul unor pași veniți de pretutindeni … nimeni nu are voie să-mi fure moartea, fugiți! fugiți de lângă mine! lăsați-mă în pace! Ecoul pașilor e tot mai puternic … sunetul ce vibrează în timpanele mele e insuportabil … îmi strâng cu putere urechile, scrâșnesc din dinți, îngenunchez, mă ghemuiesc și încerc să mă apăr de ceva ce pare a fi pretutindeni … de ce nu mor mai repede? Deodată se face liniște ca și când acei pași s-ar opri … mă uit în jurul meu … moartea dispăruse, eram înconjurat de mine însumi, imaginea unor “eu”-ri care au fost și …care ar putea fi … mă văd ca fiind un cerșetor, un bogat, drogat, îngerul și demonul, mă văd ca un copil ce plânge, alcoolicul notoriu de care am fugit toată viața, îndrăgostitul ce nu își găsește niciodată adevărata iubire, gânditorul ce vrea să înțeleagă totul, visătorul ce și-a pierdut speranța, tânărul cu lumea la picioare, tatăl iubitor înconjurat de copii, bătrânul singur pe lume … toți acești eu ce fac parte din mine, posibilități ce aș fi putut să le aleg, le-am ales sau le voi alege în viață … mai este un eu, cel ce m-a speriat, cel de care m-am îndrăgostit … alb ca o stafie, rece ca gheața, ochii cristalini … acel zâmbet. Sunt tot eu … mort … sunt eu. Mă apropii de mine însumi, îmi înconjor trupul ce pare a fi și viu și mort, îmi ating propria carne și simt fiori ce mă fac să tresalt … mă opresc …sunt față în față cu mine …îmi închid ochii și îmi sărut imagianea propriei morți … deschid ochii, toți ceilalți eu au dispărut, în fața mea e EA … mult iubita moartea … mi-am făcut alegerea … închid iar ochii … pământul dispare de sub picioarele mele … mă prăbușesc în abisul propriilor gânduri … mă înnec în gândul morții … nu mai pot respira … îmi aștept sfârșitul cu zâmbetul pe buze. *Ce dracu’? De ce? de ce nu pot muri? de ce trebuie să respir? *Ești nebun la cap?! îți dai seama că dacă nu eram aici te înnecai în propria vomă, chiar vrei să mori așa?! Nu eram în stare să spun nimic, mă uitam în ochii Anei dar nu știu sigur dacă realizam că ea e cea pe care o vedeam în fața mea … eram speriat, dar nu gândul că puteam să mor mă speria … mă speria viața. Am deschis larg ochii … Ana s-a speriat și s-a dat deoparte … am văzut moartea înconjurată de lumină … am fugit spre lumină … m-am aruncat în brațele EI. Câteva zile mai târziu m-am trezit într-un pat de spital. Mâinile și picioarele îmi erau legate … tot felul de tuburi erau înfipte în trupul meu … încercam să-mi țin respirația, vroiam să mor și să uit de starea în care mă aflam … oxigenul era pompat în trupul meu, iar eu nu mă puteam opune … eram înconjurat de aparate ce mă forțau să trăiesc. Am început să țip, deși îmi era destul de greu. Ana a venit ca de nicăieri și s-a așezat în genunchi lângă patul meu … mi-a luat mâna stângă în palmele ei fine … mă privea atât de dezamăgită, lacrimi începuseră să-i curgă din ochii ei negrii. *De ce? de ce îmi faci asta? O priveam dezorientat, ca și când nu știam ce vroia să-mi spună, de parcă chipul ei îndurerat n-ar fi fost deajuns … îmi pierdusem mințile. * De ce ai vrut să faci asta? chiar nu-ți pasă de ceea ce simt pentru tine?! Vroiam să-i spun ceva, orice, dar pur și simplu nu puteam, tot ce puteam face era să o privesc cu doi ochi de nebun. *Nu-mi pasă de ceea ce zic ei, știu că o să trăiești, o să îmbătrânești alături de mine, vom fi fericiți și o să avem chiar și copii împreună, sunt sigură că așa va fi, tu nu vrei să fie așa? Simțeam că am puterea de a vorbi dar mi-am dat seama că tubul prin care primeam oxigen mă împiedică să articulez chiar și cel mai simplu cuvânt … nu puteam nici să-i rostesc simplul dar frumosul ei nume. *De ce ai luat acea supradoză? de ce ai sărit de la etaj? Sărisem de la etaj? cum era așa ceva posibil? mă uitam la ea plin de mirare. *Nici nu știi cât de greu mi-a fost să te văd în acea stare. Te-am găsit sufocându-te în propria vomă … și ca și când n-ar fi fost deajuns, mi-ai aruncat o privire ca de nebun și ai sărit pe fereastră … chiar vrei să mori? pentru asta te iubesc atât de mult, ca să te văd murind?! … spune ceva! Nu puteam, eram atât de neajutorat … am început să plâng, era singurul mod în care îi puteam spune că îmi pare rău pentru tot ceea ce făcusem … din păcate, alegerea era deja făcută. MORI! O văd … îmi las trupul uscat în urmă și merg la ea … acum am înțeles … acum am mușcat din fructul interzis … acum am găsit iubirea … acum am înțeles că doar moartea mă poate iubi o veșnicie … am căutat-o o viață întreagă fără a ști că ea e pretutindeni … vino iubito, du-mă iar în lac și dă-mi ce mi-ai promis. Timp de trei săptămâni am fost ținut în spital. Sărisem de la etajul 1 și nimerisem într-o tufă, așa că aveam doar o mână ușor fracturată. Până când am fost adus acasă m-am gândit încontinuu la sinucidere … singurul meu regret era că o părăseam pe Ana … nu mai puteam continua așa, pentru binele ei, eu trebuia să mor. Aproape toată ziua era supravegheat de Ana, dar știam că mai devreme sau mai târziu urma să fiu în situația de a rămâne singur. În așteptarea acelei zile stăteam întins în pat și mă gândeam la ce am fost și ce puteam fi. Câteodată mi-aș fi dorit să fiu un erou dintr-un film cu final fericit. Aș fi salvat situați, aș fi mers acasă la și i-aș fi arătat acelui biet nebun închis în dulap frumusețea de a trăi … i-aș fi dat o nouă viață; apoi l-aș fi ucis pe Chelbos și în cele din urmă m-aș fi răzbunat într-un fel sau altul pe chelneriță pentru ceea ce îmi făcuse. De fapt, mă bucur că nu sunt un asemenea z-erou … aș fi fost unul din acei “mari înțelepți” care se bagă în viața tuturor pentru a-i aduce (părerea lor) pe drumul cel bun … bun sau rău fiecare are drumul său în viață și mai devreme sau mai târziu îl va urma; aș fi fost un criminal elogiat de un pluton de curve, iar răzbunarea nu ar face altceva decât să-mi scoată în evidență propria neputință. Și iată că a venit și ziua mult așteptată … jumătate de oră, doar de atât aveam nevoie. Era ziua în care îmi acceptam rolul de antierou. Îmi acceptasem de mult moartea, dar azi era ziua în care am putut lua măsuri în această privință. Ana era plecată la farmacie pentru a-mi lua calmante, iar taică-su dormea. Era dimineață … momentul ideal pentru o partidă de sex cu moartea. Nu mai știu cât timp trecuse de când mă dădusem ultima oară singur jos din pat, așa că primii pași către marele final au fost destul de greu de făcut. Am căutat cel mai înalt scaun din casă și l-am așezat sub lustra din camera mea. M-am urcat cu picioarele pe scaun și m-am prins cu mâinile de cele două brațe ale lustrei după care m-am ridicat spre tavan … vroiam să fiu sigur că o să mă țină, n-aș fi vrut ca în momentul în care aș fi sărit în gol pentru a-mi îmbrățișa sfârșitul, nenorocita de lustră să se desprindă din tavan și să-mi cadă în cap. Avea o chestie ascuțită în vârf care mai mult ca sigur mi s-ar fi înfipt în cap dacă se desprindea din tavan … aș fi murit, dar … pula mea, aș fi arătat ca un cerb cu două becuri în vârful coarnelor. Ar fi o moarte stupidă … nu vroiam să am parte de o moarte penibilă. Lustra îmi susținea greutatea … eram ridicol de fericit pentru asta; ultimul meu motiv de fericire în viață, pot să mă spânzur decent, fără a muri într-un mod patetic. Tot ce îmi trebuia acum era un cablu. L-am găsit pe cel de la telefon. Am avut grijă să nu îl tai … poate cineva mai avea nevoie de telefon după moartea mea. Ultimele clipe din viața mea … cablul era legat bine de lustră și la fel de bine legat de gâtul meu … în brațe strângeam cu putere telefonul. Ridicasem un picior de pe scaun și mă pregăteam să-mi dau drumul în gol … sună telefonul … o fi moartea? poate vrea să-mi spună că mai are nevoie de mine. #Alo! de la capătul celălalt al firului se auziră un cor de urlete. #*La mulți ani! să fii fericit, să ne trăiești mulți ani de acum înainte! #Poftim? #*Bogdan, suntem noi, mama și tata. #Aici nu e nici un Bogdan, probabil că ați greșit numărul. #*Ne scuzați. #Nici o problemă. Ironia divină își face datoria până în ultima clipă a vieții … cum pula mea să mi se ureze “la mulți ani!” și chestii de genul ăsta chiar acum când … sună iar telefonul. #Alo! #*Bogdan? #Pentru a doua oară, aici nu e nici un Bogdan, verificați mai bine numărul la care sunați, aici unii oameni încearcă să se odihnească în pace. #*Ne scuzați, promitem că nu se va mai întâmpla. Am trântit nervos receptorul … tot curajul și toată ambiția ce o aveam cu doar câteva secunde înainte se risipiseră în sunetul enervant al soneriei telefonului … mi-era frică de moarte. Mi-am desfăcut cablul din jurul gâtului, am mers până la frigider și mi-am luat o sticlă de vodcă. M-am întors, am tăiat cablul pentru a nu mai fi deranjat, m-am urcat la loc pe scaun, mi-am înfășurat bine cablul în jurul gâtului și am început să beau ultima sticlă de vodcă din viața mea. Aveam la dispoziție aproape 20 de minute înainte ca Ana să vină acasă. Îmi simțeam inima cum bătea tot mai ușor … eram relaxat după al cincilea sau al șaselea gât de vodcă … mă gândeam pentru ultima oară la viața mea … mă născusem într-o noapte de primăvară, copilărisem în cel mai apropiat loc de Paradis, am preferat să mă mut în vecinătatea Iadului, loc în care o să mă duc, asta dacă Biserica are dreptate … o să aflu destul de curând, dar chiar și așa, măcar o să le pregătesc un loc cald rudelor mele, sau poate mi-l pregătesc ele deja. Pot spune că am avut o viață destul de interesantă, am căutat mereu acel “ceva” ce mi-ar putea oferi răspunsul la toate întrebările, l-am căutat în nemurirea ce mi-o oferă faima, în alcoolul, în droguri, în sex, în Ana … dacă ea e ceea ce am căutat mereu? m-am uitat la sticlă, era aproape goală … dacă Ana e răspunsul la întrebările și căutările mele atunci de ce să mor? pentru a grăbi predicția doctorului?! și ce dacă mai aveam doi-trei de trăit, măcar muream în brațele Anei … nu vreau să mor! Brusc mă trezisem la marginea prăpasitei. Simțeam strânsura cablului din jurul gâtului, îmi simțeam inima cum bătea într-un ritm nebun, începusem să tremur, șiroaie de transpirație se prelingeau pe corpul meu, respiram din ce în ce mai repede, simțeam că mă sufoc … s-au auzit niște pași, cineva urca treptele … m-am speriat și am scăpat sticla din mână … pașii erau mai grăbiți acum. Mi-era frică, vroiam să cobor de pe acel scaun. Ușa s-a deschis. *Marius! #Ana … Și, a alunecat … tot de o moarte penibilă a avut parte în cele din urmă. Aș fi putut scrie că s-a dat jos de pe scaun și într-un an sau doi va muri în brațele Anei din cauza unui infarct, dar ar fi fost prea melodramatic. Vroiam să creez un final comic … cel puțin din punctul meu de vedere. Dacă ție, cititorul, nu ți se pare comic atunci imaginează-ți că i s-a înfipt și lustra în cap și în felul ăsta arăta ca un cerb cu două becuri în vârful coarnelor. Dacă nici așa nu ți se pare comic atunci înseamnă că nu ai simțul umorului. Cât despre Ana, poate s-a sinucis și ea, poate a înnebunit sau poate și-a continuat viața, a avut un copil căruia i-a dat numele Marius și la bătrânețe a murit liniștită … pe mine nu mă interesează mi-am sacrificat antieroul pentru a-ți oferi o lectură mai mult sau mai puțin interesantă așa că lasă-mă să-i aduc un ultim omgiu … Tatăl nostru … oare ești în ceruri? Rugăciunea, conceptul, înșiruirea de cuvinte ce ne-ar putea salva chiar și în cel mai greu moment al vieții … cât de dor îmi e să înnalț o rugăciune către marele meu Creator, să-i mărturisesc iubirea ce i-o port. Mi-a fost luat acest drept, au spus că nu sunt demn de așa ceva … ei, cei care mă urăsc, cei pe care îi urăsc … de ce? de ce nu am voie să fac acest simplu gest? de ce nu-mi pot pleca al meu cap și pentru o secundă să-mi înnalț sufletul spre infinit? Nu! nu am voie să fac asta, nu am suflet, nu am dreptul de a avea suflet, eu sunt cel ce ucide, eu sunt cel ce e mort … așa au spus ei! Cine sunt ei să-mi fure Creatorul? cine sunt ei să-mi spună … SATANISTULE! … creștinilor … CRETINILOR! … sunt rece și vă privesc plin de răceală … azi mă rog și eu, azi voi fi demonul ce se roagă, mâine voi fi iar zeu. Nu mă lăsați să-mi spun umila rugă … proștilor, cui credeți că vă rugați? … omului de ieri, demonului de azi, zeului vostru de mâine … afară bate vântul, cerul e înstelat iar eu plâng în camera mea. De ce mi-ați furat dreptul de a fi om? AMIN.