Poezie
A l t a r u l,
2 min lectură·
Mediu
Te-am ridicat pe un altar mai sus chiar și de stele
Iar visul de a fi de-apururi pare-a fi plecat de langă noi,
Te vei scălda în aburii durerii ca-n lacrimile mele,
Și nu vei ști nicicând plăcerea sau durerea de a fi în doi.
Ce simple mi se par acum atătea lucruri care le-am pierdut
Intre țărmurile-acestei vieti pe care-am vrut s-o prețuiesc,
Dar ura sau iubirea, au fost nestăvilitele furtuni care-au trecut
Lăsând în urma lor cărări pustii ce-n jurul unei lacrimi se rotesc.
Aud cum frunzele șoptesc pentru a câta oară că viața-i efemeră,
Nimic din ce-am visat în doi nu poate pe veci ca să ne-ajungă,
Din ceasuri vechi și lacrimi ce-au făcut din tot ce-a fost o alta eră,
E cineva acolo sus ce parcă se opune și din viața mea te-a lungă.
Pe mine nu m-am prețuit jertfindu-mă mereu pe un altar de stele
Când ți-am jurat că jumătatea sufletului meu ai să ajungi
Și iata-ma acum, o simplă adiere ce rătăcesc plângând sub ele
Visând cu ochi deschiși la ziua când în brațe-ai să mă strângi.
Și încă aș mai vrea să-ți dau din lume toate de mine adunate
Dar nu mai pun zălog nimic din toate ce am pus căci nu mai am,
Te-aștept pe tine, tu să hotăraști de crezi că se mai poate,
Să adunăm iubirea din cioburi de oglindă sau de geam.
Și cât aici mai suntem deci,
Incearcă misterul să-l dezlegi.
florentina craciun fabyola
ian.2009
001627
0