Poezie
Apocalipsa
1 min lectură·
Mediu
Albă și mută stă vrajitoarea
Stană de piatră
Ca o lumânare stinsă.
Doar pletele negre se zbat în vânt
chinuite.
Cu ochii închiși privește spre stele
și cauta infrigurată
răspunsul...
Durere se vede pe fața frumoasă
Roua-nflorește pe tâmpla cea rece
Iar lacrima cade
tăcută...
Sub pleoapele vinete se zbat
amintirile din viitor...
E ziua de după bătălia cea mare
Deșert și pustiu.
O cruce e ruptă.
Îngeri căzuți la pământ
aripile-s frânte.
Și vălul cel negru
înghite planeta
Lumina s-a dus, culorile mor
Iar muzica plânge fără de glas
Sfârșitul!...
Buzele roșii sunt purpurii
Dinți albi mușcă adânc
în carne
Sânge!
Mâna de gheață ridică pumnalul
Lovește...în pieptul cel alb;
O ultimă sforțare -
vrăjitoarea își smulge inima
și o aruncă în timp -
O floare răsare
în nimic
Iar lacrimi o udă...de înger
Un singur lucru mai trebuie
și mântuirea e săvârșită -
Surâs de Copil...
Dar vai! copii nu mai sunt
de mult...
002.379
0