Poetul

Albul imaculat al foii de hârtie îl tulbura. Pierdut în gânduri contradictorii, se zbătea în incertitudine. Scrise două cuvinte... erau reci, serbede, ca două pete negre pe zăpada pură. Undeva în dreapta lui țigara se stingea... asemeni lui. În fumul ei se regăsi. Atât de inconsistent... Oare faptul că se născuse era o greșeală? Totul era fum... și scrumul... Dar mai era geana de lumină roșietică ce se reflecta în cristalul scrumierei. Era și foc! Se simți cum răbufnește asemeni unui vulcan. Curgea pe panta abruptă a muntelui, îmbrățișând rocile dure ce-l sfârtecau, pârjolind florile și copacii... un demon roșu sfidător și impertinent. Continuă să se prelingă fără rușine peste nisipul fin ce deveni sticlă până simți răsuflarea sacadată și rece a oceanului dezlănțuit. Acceptă provocarea și primi sărutul rece. Se stingea treptat... asemenea țigării. Lumea îi primise jertfa. Lacrima se scurgea pe obrazul său. Afară era vânt blând, stele curioase și... iubire... Se agăță de ea cu disperare și se simți viu, la fel de viu ca vântul, ca stelele... ca iubirea. Albul nu mai era atât de imaculat, incertitudinea se destrămase și dispăruse cu desăvârșire iar cele două cuvinte hrănite de sinceritatea lacrimei sale începură să înflorească și să se deschidă asemeni bujorului alintat de razele de soare... Trăia!