Bubu și Vasile

Era prin 85 primăvara. Frate-miu, Bogdan, împreună cu Vasile, coleg de clasă, dă, peste știința capului meu, să se care în State, via Dunăre, Iugoslavia. Mie mi s-a livrat varianta „sunt în vizită la țară, la o colegă-gagică”… Era licean, clasa a unșpea, avea voie. O măslină, un pahar de vin zece, o damigeana – ce contează la 17 -18 ani?… Așadar, ego, liniștit acasă, mă pregăteam, însoțit de tata, să mă duc la Ploiești, la admitere de toamnă Petrol și Gaze, ratatul de mine. Sau fericitul, pentru că dacă nu ratam să dau examenul în vară, că nu-mi făcusem vizita medicală, eram admis la Politehnica din Pitești, ratând Cultura deja înstăpânita (dar ce făceai pe vremea aia cu Universitatea? Mai bine doctor sau inginer, hotărî mama, sfidând biblioteca; nu puteam fi doctor, că era greu, dar inginer părea la mai îndemână… S-a schimbat ceva și nu știu eu?…) Am ratat și ingineria, oricum, de orice sorginte ar fi fost ea, pentru a fi primul pe lista admișilor la Filosofie in 1991. Neah! Așadar, să revin la Bubu (frate-miu, 1, 82, 120 kg, ras în cap și purtător de costum de camuflaj, în zilele noastre). Plănuise pe hartă, împreună cu colegul Vasile, toată tărășenia. Mai întâi vizită la Herculane. Apoi escapadă la Orșova, la cumpărat un T-shirt. Apoi drum înapoi, cu coborâre în stația Șimian, cea mai aproape de apă. Urma Italia. Într-un final, Statuia Libertății. Da! De aici încep copilărismele. După frig crâncen pe munți, lângă Herculane – era 5 dimineața – traversează Orșova și se urcă în tren. Coboară la Șimian, cu tot cu labe de înotat și „tubermane” de respirat. Ca niște copii! Bineînțeles, nici n-au coborât bine din tren că i-au și săltat „băeții”. „Unde fugeați măh, tu-vă muma-n cur?” „Uite și noi, p-aici, voiam să facem o baie în Dunăre, dar avem bilet până la Pitești, înapoi…” Hai la pichet! (Am uitat să menționez, exista o a treia persoana… Vărul lui Vasile, mai de la țară… Am zis tot? Omul nu era în stare să arate România pe harta lumii, darămite S.U.A., însă dispunea de resurse de înotător: era bun la trecut de fluviu, în caz de cârcel…) Îi împart „băeții” în trei comisii de interogatoriu. Frate-miu, tipic, îi face din vorbe. Păi am fost să-mi iau un tricou, l-am luat de acolo (boii aprobau din cap, să nu pară boi, că știau și ei locul de șpagă…). Apoi ni s-a făcut cald (ăia erau oricum transpirați, deci aprobau), așa că am tras la apă. Hmm, Hmmm, dar… priviri nedumerite. Pare-se, în altă cameră, Vasile se descurca la fel de potrivit. Nu însă și Vărul, care dă pe goarnă totul la prima încruntare. America. Urmează confruntarea. Și replica de o genialitate stupidă a Vărului: „Păi cum mă Vasile? – n-ai zis tu că plecăm în America??” Bubu simți atunci că beregata e făcută pentru a fi luată scurt, din harșt. Era prea târziu… Urmează trecerea la tuns zero, celulă, țambal, pulane-n capul abia tuns. Și trafic de teroare psihologică. „Ehe! Noi acu de-abia vă mângâiem. Să vedeți voi când vine tov. Maior Vieru de la Comandament! Mama voastră de legionari!” Și dă-i… A doua zi se aude zvon la urechi speriate: uși deschise și închise abrupt, „Să Trăiți!”-uri multe, fără număr. Și o voce încrâncenat beată, hârșâită: „Unde mi-e, băh, americanii?! Io-te-i măh…” Zbang! Ia de-aici! „Ce credeați băh? Că umblă acolo câinii cu colaci în coadă? ‘Rați ai dracu să fiți!…” Urmează încă două zile de bătaie și de „persuasiune” psihologică, cică să-i facă să „mărturisească” ce era scris pe toate zidurile, ca e mai bine în America decât în România. Canci. Cel puțin frate-miu și Vasile se descurcau. Boul de Văr nici măcar nu mai era întrebat de te miri ce. Îl mirosiseră și milițienii că e prost… P-ăla îl cafteau gratis, râzând… Bubu e întrebat, aproape firesc, ce sport face. Canotaj, și jur că e adevărat. Răspunsul lui a provocat câteva secunde de tăcere profundă. Și o replică: „Dacă-l scăpam p-ăsta-n apă…” În dubă, spre Tribunalul de la Caransebeș, avocatul din oficiu, timid dar isteț, le suflă la ureche să nu recunoască nimic, s-o bage pe-aia cu bătaia etc. E ca noi, gândea Bubu… La tribunal o țin bine. Judecătorul zâmbește. Vieru fierbe. Hai! La gară și-n tren! Milițianul îi urcă în tren, după ce vorbește cu nașul (al dreaq Stat – nici măcar n-a luat bilete: tot cu nașu’…) Ãla le zice: vă iau in tren, dar sa nu vă văd: stați în veceu! Până la Craiova apare un supra-naș. Chiar la Craiova îi și dă jos, pe mâna miliției. Erau rași în cap, murdari, bătuți, automat infractori. La interogatoriu! Bubu deschide, cu albul, pe faza cu Dinamo-Steaua: „Ne-au bătut ăia de la Armată, grănicerii – cică voiam să fugim, și, nene, că te văd om bun, ne-au furat și tricourile alea cu Dinamo de le cumpărasem în Orșova!” Milițianul e mișcat. „Ai dreaq ăștia de la Armata, futu-i în gură de steliști!” Totuși verifică. Sună la mama acasă (mama era disperată, plângea, dar tot avea limbaj educat). „Sărumâna Doamnă, da, da, acum îi urc în tren. Sărumâna!” Băiat bun, nenea milițianul. Le dă și apă. Bubu, Vasile și imbecilul atașat ajung acasă. Vai de ei, dar acasă! ################# Ego, fratele lui Bubu, adaug – Timing paralel. Până să plec la Ploiești cu tata, țââââârrrrr la ușă. Eu în dormitor, cu nasul îngropat la ecuații de gradul doi, la îngrășatul porcului în ajun de examen. Tata deschide. Îl aud spunând „Să trăiți!”… Nașpa, că tata nu are asta în vocabular. „Maior Gămălie (de fapt, era căpitan…), de la Securitatea Statului… Aveți un băiat, Bogdan? (Bubu)”. -Da. -Unde este? -La o prietenă, cred – așa știu de la Gabi, fratele lui – GABI! VINO-NCOACE! În pijama, mă mișc înspre sufragerie. „A fost capturat la granița cu Iugoslavia – încerca să fugă…” Tata se lasă adânc pe spate, în fotoliu. Eu stau în picioare. Gămălie, slab, înalt, țigănos, se ciolănește picior peste picior, cu țigara in mână. Costum alb-bej. Mai lipsea o goarna în cur ca să vezi că e securist. Era la control, cât pricepuse el din cele trei fraze de psihologie buchisite la școala de securiști: „Cineva d-aci tre’ să știe de treaba asta…” Și se uită lung la mine. Eu tremur din ambele picioare, pijamalate, și par că mint, deși spun adevărul adevărat: HABAR N-AVEAM! Tata se vaită – of, secretar de partid pe secție, la combinat, l-am crescut bine, nu i-a lipsit nimic etc. „Știm. Și văd că așa e” (Gămălie se uita lung la biblioteca – a mai văzut așa ceva numai la „dujmanii boborului”). „O să vă chemăm, când vine acasă…”, încheie Gămălie și stinge țigara. Iese. Tata e zombie. „Numai mă-ta e de vină, că v-a înnebunit cu Europa Liberă!” Tac. Dar în sinea mea tremur pentru Bubu. Ajung la Ploiești, cu tata, sub tensiune. Nexam lux de hotel – tata aparține clasei muncitoare și se orientează spre un cămin de nefamiliști. Ne primește unul într-o cameră, amabil. Tata, la fel de amabil, oferă simbolic un cadou petrochimist: sacoșe de plastic manufacturate, specialitatea combinatului la negru amărăștean. Dacă văzu așa bunăvoință, gazda scotoci cu dexteritate sub pat și scoase din poignee ce se producea și fura la ei: o mașină de tocat… Apăru și sticla aia, și se puseră pe depănat amintiri din cartea muncii. Omul lucrase și el în petrochimie, iar tata îl întreabă ce-a fost cu bubuiala aia de-acu doi ani. „Șefule, chiar atunci a bubuit sfera aia, când eram în schimb! Și ne-a luat pe toți să ajutăm pompierii, că se încingea un al doilea rezervor. M-am uitat pe jos, și uite-așa bucăți de fier, cioburi cu grosimea de 20 de cm. Le-am zis să cheme pe mamele lor să stingă. Am fugit, că țin la viață!” Termin cu examenul și ne întoarcem acasă. Tata sunase înainte, aflase că Bubu a venit. Avea chef să-l altoiască temeinic… Intrăm. „Unde e?” – întreabă tata, sec. „Bogdan!…” – strigă mama cu voce stinsă. Bubu răsare din dormitor, ras în cap, cu răni pe chelie, spășit… Tata devine plastilină. „Băi, cretinule, să nu mai faci!” – zice cu ultima fărâmă de fermitate părintească, lipsit de convingere. Și îl ia în brațe. Tata… Eu abia așteptam povestea, că noi eram „Frații Brothers” în cartier. La o adică, eram și jignit. Cum, bă, cu Vasile și nu cu mine? Rău mi-ar fi stat în State? Dar avea logică. Mă protejase. Mai întâi, eu înot ca toporul la fund. Apoi, să rămână unul și la mama acasă. Mai ales dacă – Doamne ferește! - nimerește vreun grănicer glonțul nefericit. Prima propoziție a lui Bubu a fost memorabilă: „Gabi… Ãia chiar există!” Se referea la securiștii pe care îi știam doar de la Europa Liberă… Și dă-i ți povestește… ###################### Urmează o vizită la Secu. Cum ar veni, confruntarea Bubu- Gămălie, în deplasare, la clădirea cu antene multe. Gămălie se simte stăpân. Chiar și inteligent. Bubu se dă copil timid, înghițind sictirul care ar fi erupt altminteri în două înjurături și o flegmă consistentă ca omleta. La limită, dacă îi dădea ciolănosului o palmă, trebuia să-l ducă și la spital, sub braț. „Ia zi bă! Ce mai zice la Șopârlița?” „Unde? Știți, n-am auzit…” „Europa Liberă, bă!” „De asta am auzit” „Acolo unde asculți tu pe ăla de face politică seara, la „Metronom”, cum naiba îl cheamă…” (idiotul de căpitan confunda și emisiunile: N.C. Munteanu, respectiv Radu Teodoru…) „Nu ascult – eu sunt utecist…” „Bine bă, ieși naibii afară, dar vezi că suntem cu ochii pă tine!” Ultimul episod, la liceu. Cică să se facă incriminarea publică, pe linie de UTC. „Iată lupii urâți și fioroși: Bubu și Vasile!” Directorul adjunct primise deja un telefon de la „băeți” – n-o faceți cu tam-tam, că exemplul negativ poate părea pozitiv… Dar ciocănitoarea de la UTC voia spectacol, să se bage în seamă, să bifeze la carieră. „Să adunăm toți elevii, pe terenul de sport, să-i vadă pe nenorociți!” „Tovarășă…, știți…, am fost sunat…(tușește discret – semnal imediat deslușit). „Bine – atunci doar în fața clasei… Dar măcar să vorbesc cu ei acum, să înțeleg și eu. Ia spuneți, mă copii, bagabonții naibii, de ce-ați vrut voi să fugiți?!” Bubu se uita la Vasile și Vasile se uita la Bubu: se abțineau să nu pufnească în râs… Ideea era următoarea: pai, n-am zis noi asta la ăia de ne rupeau în bătaie, și te aștepți să-ți zicem ție, pupăză proastă??? Acum, Bubu are un singur regret – acela că mama și tata s-au străduit ulterior, apelând la relații, să-i șteargă dosarul. I-au șters dreptul la dizidență… Felix-Gabriel Lefter