O viață!... te iubesc!

Sunt în luntrea vieții, Pe un râu de munte Obosită de atâta vâslit! Mă las purtată de valuri, Sub crengile copacilor Care mă lovesc peste față Și de care mă agăț Din când în când, Poate să mai poposesc o clipă În locuri dragi Sau poate teama De necunoscut Mă înfioară provocându-mi Insomnii, dar privirea mea Se întoarce în amonte, la zenit Și cu sfiala înainte. Am pierdut o vâslă, Mă rotesc lovită de stânci... Mi-e foame: de tine... de ei, De cei care mă iubesc Și mă urăsc deopotrivă. Și strig... doar ecoul îmi răspunde! Cât de singură ești pe lume? Da,... singură, înconjurată de vampiri Așteptând noaptea Să guste din sângele meu cald și dulce. O viață!... Îmi oferi totul! Și eu nu am învățat încă să primesc, Nu am învățat să dăruiesc, Dar te iubesc!...