Poezie
Toamnă spre iarnă, în port, sufletul meu în rahat...
1 min lectură·
Mediu
Era spre iarnă, în acel port întunecat
Și ursulețul cu ruj pe buze
Zâmbetul violet și tâmp al primarului
Și sufletul meu negru, plutind în rahat
Era spre iarnă, în acel port întunecat
Se auzea toată ziua sirena distrugătorului
Plecat să scufunde speranța
Așa cum, capul tăiat al clownului
Spunea poezii de iubire pe dig, bătut de mare
Ca un mădular vânăt de cal, dar mai mare
Era spre iarnă, în acel port întunecat
Nu-i vedeam decât crăpătura fustei
Și piciorul leneș și mincinos
\"Vezi, aici a băut James Joyce\"
Iar aici a murit frumos
Și cioclii i-au trimis invoice
Era spre iarnă, în acel port întunecat
Mă-ncălzeam la flacăra durerii ei
Oasele mele se desprindeau liniștit de carne
Și veneau umile să-i pupe mâna
012157
0
si poate ar trebui sa-ti consiliezi mana stanga sa nu-si mai pocneasca surata in timpul travaliului, ca iese poemul, acefal
in rest, mesajul e clar, ca sirena distrugatorului
hm...imi place cum suna desprinderea oaselor de carne, dar ce fac ele mai departe, nu prea