Dumnezeul nisipului

Îi chema Mihai, Anna, Pavel. Din ce în ce mai puțini...din ce în ce mai singuri...până ce, pe la mijlocul celui de-al treisprezecelea secol au dispărut pentru totdeauna. O cultură uluitoare. O cultură profund creștină, pe drumul caravanelor, în inima unei civilizații musulmane în ascensiune. În secolul 6 Faras sau Pachora, cum era odată denumită avea deja o biserică creștină. Din anul 625 Faras avea un episcop.În îndepărtata Nubie o civilizație creștină profund originală, o civilizație în care femeile erau acceptate la preoție, putând să ajungă chiar la cel mai înalt rang ecleziastic. O civilizație pierdută. Ruptă de orice fel de contact cu Bizanțul sau cu alte centre ale culturii occidentale. Pierdută în deșert. O catedrală superbă, care ar putea sta alături de orice fel de biserică din creștinătatea orientală. Picturi de o stranietate tulburătoare. Picturi cu sfinți negri, cu episcopi colorați, cu slujbe bisericești conduse de femei. Respectarea canonică a ritualurilor Bisericii unice, înainte de marea schismă. O cultură religioasă completată și îmbogățită însă cu experiența proprie. Îi chema Mihai, Anna, Pavel. Din ce în ce mai puțini, în mijlocul unor zone din ce în ce mai deșertice. Au dispărut în mod \"natural\" dacă se poate considera dispariția cuiva naturală. Îi chema Mihai,Anna,Pavel. De-acolo, din frescele de la Faras, par extrem de aproape. Ne par alături în această lume care își uită tot mai mult rădăcinile.