Erika Bloj

dimineața ar trebui să deschidă o pâine ca pe o ușă caldă prin care să intre foamea dimineața ar trebui să fie albă ca spuma unei lumânări să umble tiptil peste genele uitate în ultima

forcepsul m-a smuls din visul pe care îl trăiam înainte să știu de planul acesta m-am născut înainte să râd ca pielea descuamată de narcise a primăverii ca viermii intestinului gazdă ca firul

frigul mă împletește în negrul obscen al nopții cu ochii închiși și buzele adunate într-o prună ovală clepsidră prin care curge viața bob cu bob scriu poeme stoarse de miez păsări uscate pe

poet bătrân în toate versurile adunate riduri de stare când elasticitatea cărnii dispare mușchii recită lascivitatea duminicii când stai tolănit în ghiftuiala clipei bate un gong ora de

sunt țăndări ca și cum m-am disipat în tot aerul acru de febră și transpirație bolnăvicioasă flori obosite se întind leneșe și storc din boboc primăvara taci și zâmbește femeile în halate de

noaptea piaptănă siluete adormite străzi de piele umedă limbi de carne nouă spânzurată într-un ștreang de iluzii ziua se stinge în călimara poetului orașul tace ca o gură de canal câtă

o scârbă ca și cum ți-ai scoate inima și ai șterge oglinda cu ea un burete ce îți pulsează în mână te privești unde în ce de ce oglinda era doar un plan ce reflecta o imagine poezia

chircită în uterul strâmb al zilei ca într-o deltă de respirații și angoase scriu scriu ca și cum poezia mea ar fi pâinea mucegăită pusă porumbeilor înfometați pe un pervaz ruginit scriu ca și

ochii din perete ochii din tavan ochii din iarbă ochii ochii din hârtie ochii din cuvânt ochii din poezie ochii ochii din sticlă ochii din roșu ochii din pahar ochii mă dezbrac și