Poezie
Muntele și Luna
Această poezie este cea mai lungă scrisă de mine vreodată
11 min lectură·
Mediu
Muntele și Luna
A fost odat' ca niciodată
Un gigant înalt ce răpi o fată
Un munte ce privește luna
Privind îndrăgostit într-una
Un munte înalt , cu creste albe
De la zăpada albă încărcate
Cu văi adânci și cu prăpăstii
Cu peșteri negre în care te zărăstii
Iar Luna o mare prințesă
Frumoasă și fermecătoare
Ascultă a stelelor piesă
Plecând ziua la plimbare
Zărea seara vrăjit
Muntele îndrăgostit
Luna de o frumusețe rară
Sperând ca ziua să nu mai dispară
Dar vrajă nu găsi nicicând
Doar seară îl vedeai observând
O iubire în întuneric
Un dor după ce apare soarele feeric
Nu-i plăcea când n-o vedea
Dorul mult îl distrugea
Dar el mult se gândise
Și cheia o găsise
De ce să vina Luna după el
Când el putea să vina la ea
Și-uitea așa veni noaptea
Și-i spuse la ce muntele se gândea
Luna auzind la cele spuse
Imediat ideii se supuse
Dar apoi ea se gândi
Cum fapta muntele va isprăvi
Dar muntele nu se lăsă păgubaș
Ideea de a o lăsa pe lună surprinsă
Lumina prin el ca o flacără aprinsă
Și în practică fuse întinsă
Brazii mari ce-l împânzeau
Despre munte ei vorbeau
Și ciudă mare le fusese
Dar muntele nimic nu le spusese
Ei stăpânii muntelui se credeau
Nici măcar nu-l ajutau
Luna lui s-o întâlnească
Mulți ani să o iubească
Tânărul pin ce îi aude
Părcă după stânci se-ascunde
De rușinea brazilor
Să nu trăiască simțirea lor
Stă cu familia lui
Pinii verzi așternuți cu fulgii suri
Că de-acum până la vară
O să ningă din seară-n seară
Căprioarele năluce
Caută-n pământ lăptuce
Dar de munte nici nu le pasă
Ele doar vor iarna o casă
Ele fug prin văi adânci
Dacă vrei, tu nu le-ajungi
Că de frica lupilor
Ele fug din calea lor
Și ajung în peșteri mute
Stătură acolo multe, sute
La poalele muntelui
Așteptând venirea soarelui
Dar lupii-n haită le așteaptă
Că or prinde două trei
Știu că lor le e frică de ei
Și asta îi îndreaptă
Lupii-s gri cu colții mari
Colți ascuțiți și albi
Spaima pădurilor
Bântuie locașul codrilor
Dar lupii nu mai sunt fieroși
De când prin munții noroioși
Au ajuns la poalele muntelui vrăjit
De Lună îndrăgostit
Muntele încearcă din răsputeri
Ca să capete puteri
Ca s-ajungă la mândra Lună
Încearcă de-o săptămână
Și veni a opta zi
Iar muntele se gândi
Să adune stâncile
Să-și facă mâinile
Și pe stânci el le-a chemat
De veste ele au aflat
Iar poruncii s-au supus
Iar muntele drept mâini le-a pus
Acum muntele e sec
Fără stânci ce îl înec
Fără stânci ca să-l apere
De cea mai mare durere
Seara își făcu prezența
Și muntele îi simți absența
Fiindcă când apare seara
Luna lui apare , conducând fanfara
Iar muntele Lunii îi spuse
Că mâini măiastre își făcuse
Dar când încercă s-o apuce
Luna nici nu o ajunse
Acum Luna nu-l mai crede
Nu își mai face probleme
Știe că n-ar să mai poată
Iubirea lor formă să capătă
Muntele-i ambițios
Acum cu brațe și forțos
Baltă nici când nu se va lăsa
Va lupta pentru iubirea lui, Luna
Muntele nu se opri
Și cu văile abrupte vorbi
Ca să-și facă degete
Luna lui să o răsfețe
Văile-acum se distrug
Dorurile acum fug
Că văi nu mai există
Dar soluția e tristă
Muntele singur se frânge
Dar motivul lui plânge
Fiindcă el însușie se distruge
Și la câte a făcut ajunge
Noaptea vine cu pași timizi
Clădită ca de cărămizi
Pregătind dialogul aprig
De nerebdare stelele frig
Luna imediat se-ndreaptă
Către munte privindu-l dreaptă
Iar acum îl întrebă
Ce la dânsul, muntele schimbă
Muntele mândru răspunse
Că degete-și făcuse
Degete din văi abrupte
Din pietrele lor rupte
Ca mândra lui Lună să o atingă
Muntele mâinile și le întinse
Dar Luna nu o prinse
Speranța Lunii deja se stinse
Seara lor trecu rapid
Înghețată ca un zid
Stelele și ele supărate
Din cauza celor întâmplate
Și așa se făcu ziuă
Aventura muntelui continuă
Prin mijloc de pădure
Unde caută ursul mure
Muntele dezamăgit
La o ultimă idee s-a gândit
Acum să-și facă picioare
Că altă idee nu mai are
Castori bruni și maronii
Din mijlocul pădurii
I-a chemat pe toți la sfat
În a muntelui regat
Și cu ei s-a sfătuit
Cât de mult s-a chinuit
Dar acum au și ei o treabă
Toți copacii să îi roadă
Să îi roadă de la trunchi
Ca să cadă în genunchi
Din ei să-și facă picioare
Să se facă și mai mare
Castorii s-au pus l-a muncă
Și-au făcut din pădure..luncă
Toți copacii i-au ros
De au rămas fără os
Fapta de-au îndeplinit
Ei l-a munte s-au grăbit
Că au stat și au cărat
Zi și noapte trunchiuri de copac
Când l-a munte au ajuns
La construit picioarele s-au pus
Puseră trunchi peste trunchi
Făcură picioare , cu tot cu genunchi
Acum muntele încrezător
La cer se uita rugător
Și-i spunea cu voce lină
Să facă noapte , să vadă a lui regină
În câteva clipe amare
Mândrul Soare dispare
Și apare frumoasa Lună
Acum ceasul ticăie și sună
Acum e noapte totală
A venit timpul pentru clipa fatală
Muntele în picioare se înălță
Vrând pe Lună s-o vadă
Luna la el se întoarse
Și-ncânată îl prive
Iubire din ea arse
Și-i spuse că de el nu mai e îndrăgostit
Muntele cu inimă frântă
La pământ se avântă
Și căzu supărat
Amărât și enervat
Supărat din cale afară
Se porni săracul într-o doară
Să găsească vrăjitoare
Să pună vrajă pe Luna fermecătoare
Vrăjitoare era rea și urâtă
Cu ochi negri și amari
Dacă în ei priveai
Parcă simțeai cum dispăreai
O vrăjitoare înspăimântoare
De copii răpitoare
Schimonosită și scundă
Făcând vreje în a apei undă
Ajuns în locașul vrăjitoarei
O peșteră înaltă și veche
Cu o istorie străveche
A-nceput să-i spună care e motivul vrajei
Vrăjitoarea asculta
La vorbe ea se minuna
Și în gând se întreba
De ce-a făcut așa ceva
Vrăjitoarea îi răspunse
Ce vrajă vrea Lunii să-i fie puse
Și acesta fericit spuse
Că trebuie stelele și Luna distruse
Că nu numai el a suferit
Vrea ca și ele la fel să fi pățit
Chiar de stelele n-au nicio vină
Așa va fi , din a Lunii pricină
Zis și făcut , vrăjitoarea a adus
Tot felul de prafuri
Din ale ei dulapuri
Și-ntrun borcan le-a pus
A făcut asupra lui farmece
Și le-a pus descântece
După borcanul l-a deschis
O singură noapte trebuia ținut închis
Iar când noapte se făcea
Borcanul se deschidea
Peste Lună și stele
El se arunca
Astfel ele vor deveni în timp
Urâte și distruse
Făcând între ei schimb
Așa vrăjitoarea spuse
Acum muntele mulțumit
Unde-i era locul s-a pornit
Nerăbdător pentru revanșa lui
Pentru Luna ce răpea inima oricui
Ajuns acasă liniștit cu gândurile
S-a așezat unde îi era pământurile
Dar a primit supărătoare
Reproșuri de la căprioare
Că nu mai au iarba de unde să mănânce
Că apa din izvoare nu mai are văi
Acum unde se mai duce
Și pământul a rămas fără lăptuce
Lupii nu mai au ce să vâneze
Animalele să le vizeze
Fiindcă multe au murit
Că mâncare n-au găsit
Muntele supărat s-a simțit
Și acesta le-a promis
Că pământul înghițit
Nu va mai fi doar un vis
Seara veni ca un ticăit
Rapidă ca o fiară sălbatică
Ca un timp ce merită trăit
Dar ca o emoție simpatică
Luna înapoi s-a întors
Dar muntele nici măcar nu a privit
Lucrurile au luat-o pe dos
Când Luna a vorbit
I-a spus că ei îi pare rău
Dar era mult prea târziu
Pentru regretele unui nătărău
Pentru muntele străveziu
Și-așa s-a făcut dimineață
Pentru unii o nouă viață
Pentru alții o teroare
Ținută în fir de ață
Muntele rămase fără pic de verde
Acum nimeni frumos nu-l vede
Fără multe animale
Au murit, fără mâncare
Vinovat s-a simțit uriașul
Că și-a distrus..singur.. orașul
Care-a fost odată unul măiastru
Luminat de marele astru
Dar ce-a făcut muntele
Nu mai poate fi adus înapoi
Nu repară nici vorbele
Trebuie aruncat la gunoi
În viață nu există trecut
Totul se ia de la un început
Începutul e prezentul
Nu totul va urma perfectul
Asta ar fi spus și muntele
Dacă nu îl distrugeau vorbele
I-au rămas lacrimile
I-au rămas amintirile
Dar a venit noaptea decisivă
Pentru Luna milostivă
A Lunii ultima noapte
Când le-a avut perfecte pe toate
O noapte foarte liniștită
Nu ca celelalte grăbită
De parcă cineva în timp o blocase
Asemenea se întâmplase
Muntele se înălțase
Până când la Luna ajunse
Dar ea ce urma nu aflase
Iar planul în practică îl puse
Muntele-a deschis borcanul
Iar peste Lună și stele a aruncat praful
Un praf magic, blestemat
Iar schimbarea s-a întâmplat
Luna în bucăți s-a desprins
Cerul nopții nu l-a mai aprins
Iar stelele încântătoare
Au devenit înspăimântătoare
Acum noaptea e tăcută
A rămas planeta mută
De parcă ar fi o altă galaxie
Dar așa a vrut muntele să fie
Muntele nu a regretat
Nicio clipă n-a uitat
Cum l-a făcut Luna să se simtă
Nu s-a gândit la efortul lui o clipă
Dar acum muntele pe el însuși
Trebuie să se refacă
Ce a fost el o dată , dar dacă..
Cu vrăjitoarea ar reuși să se întâlnească
Că acum nu-i mai convine
Timpul înapoi nu vine
C-a făcut un sacrificiu
Pentru un necunoscut viciu
Dar acum vrea să fie munte frumos
Să nu-i mai lipsească niciun os
Că a fost pentru pădure adăpost
Și pentru animale un rost
Acum a venit seara din nou
Dar fără luceafăr luminos
Un cer gol fără stele
Simplu , ca o viață fără probleme
Dar în momentul de față
Ceru-i normal , ca o ață
Fără pată de culoare
Care pe el apare
Regretul e tot mai aproape
Parcă lacrimi cad printre pleoape
De dorul Lunii fermecătoare
Alteori pentru el un altfel de soare
Muntelui parcă îi este cât mai mult dor
De ce se întâmplă
La apusul zorilor
Deasupra norilor
A fost un lucru făcut la supărare
Dar care acum doare
Deoarece iubirea lor era una mare
Pe care o surprinză a dus la clipe amare
Parcă acum o vrea înapoi
O dorește pe Lună aproape
Dar singura care poate
E vrăjitoarea de apoi
În acest moment muntele e gânditor
Oare să o aducă la viață
Să vadă a ei mirifică față
Răspunsul plutește printr-un nor
Și-a spus că acum trebuie făcută
Alegerea cea mai cerută
Să meargă din nou la vrăjitoare
Să ceară vrajă de reînviorare
Dar durerea l-a adus în pragul în care
Nimic nu mai are
Nici mâini nici picioare
Cu care să ajungă la vrăjitoare
Din fericire pentru el
Dorul și iubirea
Împreună cu fericirea
L-au refăcut dându-i din nou gândirea
Iar acum fiindcă el poate
A pornit la la vrăjitoare
Să îi ceară dumneaei
Ce dorește pentru ei
Drumul nu a mai fost lung
Fiindcă dorurile îl ajung
Și în gândului lui se joacă
Așteptând timpul să treacă
Ajuns la peștera vrăjitoarei
Întră pentru întâlnirea doamnei
La fel cu a fost odată
Era tot ea..urâtă...neschimbată
Vrăjitoarea privindu-l surprinsă
Întrebă parcă din cărți desprinsă
Ce mai vrea de data asta
Spuse ca împărăteasa
Muntele spuse timid
Că și-a dat seama rapid
De greșeala ce-o făcuse
Și câte probleme aduse
Vrăjitoarea îi răspunse
Că acum îl înțelege
Dar nu e făcută lege
Ca să spargă vraja ce-o făcuse
Muntele întrebă trist
Dacă măcar o poate face, cu o consecință
Se gândi, fiind optimist
Și-și spuse că,,Măcar eu mai exist"
Vrăjitoare îi vorbește
Cu o voce ce-l topește
Că există doar o șansă
În care doar Luna să trăiască
El acceptă direct
Nu conta că el murea
Totul acum era perfect
Fiindcă de Lună rău îi părea
Vrăjitoarea-i oferi
Într-o sticlă ce-l poate vrăji
Sub miez de noapte neagră
Să verse peste el sticla întreagă
Muntele îi mulțumi
Și din nou la drum porni
Ajungând din nou acasă
Punându-se la ultima zi , cea frumoasă
Acum muntele aștepta
Mândru de fapta sa
Să vină din nou noaptea
Să-și vadă ultima dată iubirea
Iar ca deobicei sosise amurgul
Muntele turnă peste el stical de-alungul
Și imediat ce o turnase
Totul înapoi la loc se tramsformase
Luna deveni cea fost odată
Un luceafăr mândru , de-ndată
Stelele prinseră culoare
Și luminau cerul cu amploare
Muntele a murit pe loc
Dar verdeața a apărut ca un poc
Luminată de stele ca un foc
Și-a făcut vraja efectul cu noroc
Luna când a realizat
Tot, tot , tot ce s-a întâmplat
Pe plâns s-a pus , s-a apucat
Și lacrimile prin cer au alunecat
O iubire s-a încheiat
Din păcate cu un final sărac
Dar rămânem cu o morală
Lasă că e doar o singură greșeală
0017
0
Despre aceasta lucrare
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 2.120
- Citire
- 11 min
- Versuri
- 441
- Actualizat
Cum sa citezi
Eric Alexandru Răileanu. “Muntele și Luna.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/eric-alexandru-raileanu/poezie/14201891/muntele-si-lunaComentarii (0)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.