O, tu, ființă eternă
Ce te regăsesc în mine mereu
Nu mi-ar trebui nici măcar o lanternă
Căci ești, pe-ntuneric, te văd din antreu...
Și nu-mi trebuie să aprind nici chiar luna
Căci strigă ea
Te-aștept atunci-ntr-o seară la un ceai
Să povestim și să îmi zici ce ai,
Și tot ce-oi fi în mine o să-ți zic
Si-n inimă- eu tot o sa-ți explic.
Nu te-aștepta tu la prea mult dichis,
Căci
Inima curată bate încet,
Nu grăbi nimic niciodată,
Doar respiră și-așteaptă
Apoi urcă o treptă-
Fără de glas și fără vedere
Fără s-o strigi căci altfel ce-ți cere
Nu ai să poți să auzi.
Sunt bine... până ce văd că-i noapte,
căci tot ceea ce simt se răscolește-acum,
mi-e inima pustie și o citesc în șoapte
iar ochii tăi îi văd și inima mi-e scrum.
Îți e ușor să fii ce am mai bun
ER