Poezie
Balada unei frunze
2 min lectură·
Mediu
Toamna, vântul melancolic,
dojenea o frunză tristă:
− Astă vară erai verde,
acum galbenă… ce-artistă!
Vei cădea din pom, pe jos,
pași grăbiți te vor călca,
nimeni n-o să stea o clipă
să-nțeleagă drama ta.
− Vântule, iubitule,
vara lin m-ai legănat,
m-ai mințit, m-ai răsfățat,
ai plecat și m-ai uitat!...
M-a plouat, ploaie de seară,
m-a ars crud soare de vară,
ș-acum vrei să-mi spui că-ți pare,
rău, ca jos eu am să cad!?
Hoinărește văi și dealuri,
du-te, du-te, te-am uitat!
− Ești și rea și răsfățată,
ești... o frunză într-un pom.
Ai uitat ca eu sunt vântul!?
Zbor spre soare ca un șoim.
Și în adieri ușoare,
lin te leagăn... te adorm...
și-ți șoptesc vorbe duioase
și că te iubesc, enorm…
Te ridic la cer, la stele,
te-amețesc prin galaxii,
și te las acolo, reao,
pe pământ să nu mai vii!
− Vântule, tu dragule,
toată vara-am fost geloasă,
eram tristă, de dor arsă,
mă visam chiar și... mireasă.
Dar treceai pe lângă mine
erai veșnic călător
așteptat de flori, de iarbă
cum să-ți pese de-al meu dor?!
Uite, toamna stă să plece,
iarna-aduce flori de gheață,
acum poți pleca, iubite,
mângâierea ta, mă-ngheață!
− Bine, plec, te las urâto,
dar să știi, eu… te-am iubit!
− Iar mă minți, suspină frunza,
și pluti încet și tristă,
spre pământul amorțit.
001304
0