năluc prin preabis

Lacrimi deșarte izvorăsc din candelabrul dragostei ce mistuie în profunzimea făpturii mele osândite de amar. Niciodată nu am putut surâde sau crede în izbânda; adesea am renunțat la ceea ce poate am visat și m-am aruncat în valurile resemnării. Cel mai de preț simbol sau pur și simplu existență, o deslușeste doar voința. Nimic nu se întâmplă fără o cauză anume și astfel tot nimicul va succede în preabis.Am încercat să învăț din vorbe greu alese și am încercat să fac din mine un amalgan de trăiri, de fapt inexistente, spre a nu greși. Însă o pură teorie nici acum și poate niciodată nu va fi suficientă în lupta mea cu existența. Suferința....of Doamne, m-ai preaslăvit să mi-o revărs ades în lacrimi, mi-ai deslușit tainele nebănuite ale dragostei, spre a o întâlni mai repede...și am intâlnit-o.Acum blestem clipa în care am privit pătrunzător și am crezut în gingășie. Era inexistentă, însă eu o vedeam, era pierdută prin fantasme, însă o găseam usor, era ca un fulg năluc ce zboară nu știu unde în încercarea necontenită de a evada; dar eu, îl prindeam mereu și îl încătușam în străfundul sufletului din dorința de a nu-l pierde...și nu l-am pierdut. El a ramas înfăptuit aici în inima mea, s-a resemnat și și-a hrănit făptura cu toate speranțele și iluziile mele, și-a liniștit setea cu dragostea ce zace în mine și și-a adunat putere din toată tăria ce mă făcea să lupt. Să-ți spun...că a devenit puternic, tot mai puternic, până în clipa în care a dobândit voință, curaj și ispită, aceea de a mă poseda. S-a transformat în stăpânul ființei mele și m-a umilit cu profunzimea sa. Clipele au devenit tot mai greu suportabile, iar gândurile tot mai întunecate. Mi-e greu și frică să nu izbucnesc, sunt obsedat de furia unei iluzii nebune, ce mă poate purta în neființă. Mă simt un simplu martor al unui vis gata oricând să se rupă, un martir al dragostei; ce nu se poate împotrivi. Cu toate astea, nu sunt decât cel care nu iși poate stăpâni setea uriașă de a-și revărsa orgoliul în inima unei făpturi inocente spre a o face mireasa osândei fără de scăpare. Lacrimile mi se revarsă printre gene, iar buzele îmi sunt uscate din pricina amarului din suflet. Inima începe să-și piardă din ritm , iar ochii din speranță; năluc mă învârt prin preabis dar nu-l zăresc. Of Doamne, unde e, nu-l văd, nu-l simt.. sunt gol pe dinăuntru și lipsit de viață pe dinafară. Pumnalul imi cade din mână și se izbește în pămănt. E roșu totul în jur, iar mintea mi-i pierdută… câtă durere, cât sânge....lacrimi deșarte se pierd în neființă. Mă întrevăd pășind pierdut și mă preschimb în martirul osândei fără de întoarcere; a morții.