Un croitor de suflete

Aș vrea să fiu un croitor de suflete. Să cos bucățile rupte de soartă sau tocite de prea multe greutăți. Să le pun fundițe, fluturi și zâmbete colorate care să aduca bucurie celor care le poartă. Aș pune catifea pe suflelete prea transparente pentru ca ele atrag primele pe cei ce rănesc. Entuziasmul să fac asta e mare... Dar simt că ajung prea târziu în calea lor sau ele se ivesc prea târziu sau prea devreme! Mai am de înăvațat tipare de împletit fire cu gânduri și rânduri. De descifrat culori și semne! Apoi totul devine inerție. O tăcere surdă. O amorțire a simțurilor. O opacizare a culorilor. Focul arde, dar flacăra e rece. Piatra se poate ciopli, dar unde e sculptorul plecat oare? Și nevoia de a iubi din nou devine pentru croitor un fir pe subțire de ață. Îl rupe în fiecare zi, dar nu-i dă pace. Firul crește, crește ca un fir de iarbă verde, pe care îl smulgi seara, iar dimineața crește parcă și mai viguros sub cerul liber. Și nu mai știi cum să-i smulgi rădăcina. Nu știi câtă răceală sau foc să dai să nu mai apară.