Poezie
Dragostea pământului
2 min lectură·
Mediu
Mănânc frumusețea omului
Ce se agață de un fir de nisip și-mi cade drept în gură.
Dezgust înmiresmat
din fiecare pas trecător ce îmi e dăruit.
Sărut cu pasiune și mulțumesc pentru respect
o lume de nimic ce surâde vagă după lut.
Dorința lor mi-e mie mai precisa,
cu cât mai mulți sosesc in casa mea
Durere nu resimt, e doar sclipire,
e molimă de ciumă și decadență
și toți în cor slăvesc destinul meu etern de humă,
iubesc cu toții gura mea cu dinți otrăvitori.
Pentru ei eu nu sunt decât destinul,
pentru mine ei nu sunt viața mea căci,
doar prin ei trăiesc lacom.
Ei mă hrănesc și nasc în mine plăceri oarbe,
cu fiecare ceas cresc trupuri ude de lacrimi,
se fac rotunzi de putregai și pasiune.
Mocnesc stupide inimi înflăcărate-n apă.
Ce viață, vai , ce gânduri!
Se-n groapă săpându-și cu mine, de altfel, în corpul meu mormântul
și de dorința lor și eu sunt ălin de patimi.
Cu firele de iederă sugrum și schingiuiesc.
Eu mint și-nșel,
cuvîntul meu e faptă și din mine crește.
Carne în sânge primește să mă ajute,
din ea cresc flori roșii pentru ochi ce vor da copaci de abanos.
Lumea din carne e făcută,
carnea din lut
și lutul e din carne.
Iubesc cu totul lumea mea creată
și țin să vă sărut pentru fiecare cu patimă nebună.
Eu mă descpor satanic și crud,
ca să vă acopăr pe voi de orice vină.
Ce dragoste mai mare ar fi
decât să iubești pentru a iubi și pentru a omorâ?
copii mei iubiți voi râdeți!
4 martie, 2007
00766
0