Poezie
vorbind despre nimicuri
1 min lectură·
Mediu
ne mișcăm greu
ca și cum am fi orbit brusc
toate zgomotele străzii se sparg în noi atât de ciudat
nu recunoaștem nimic din obscurul orei prin care ne scurgem
ne-a rămas doar o amintire vagă ca o fotografie aproape ștearsă de vreme
și o obișnuință
să ne întâlnim seara când resturile zilei fac zid între noi
așezați în fața unei cutii vorbitoare
să stăm atât de aproape / să fim atât de departe
perfect străini
orbi
să ne atingem mâinile
doar ele
piele pe piele păstrând încă amprenta unor dimineți ochi în ochi
spunând ceea ce demult nu mai știm
și brațele întinse spre noi
ca două strigăte ce se îngemănează în palme
în timp ce trupurile rămân impasibile
confortabil lungite pe fotolii
vânzându-și viețile ieftin
la prețul unor cutii din care ies dramele consumate ale unor sărmani țapinari
și circ mult
cât pentru veșnicia oamenilor care au lăsat o tăcere albă să le crească în ochi
022546
0
OP