Eduard Ialomiteanu

în jur tăcere singurătate apăsătoare doar ceasul îmi vorbește silabic și-ncep să urlu pentru a mă face prezent dar ceasul este nemilos de surd stau aplecat asupra timpului ce-mi gravează

când ochii îmi vor obosi scrutând orizonturile îi voi întoarce în mine cândmă voi sătura sa caut lumina ăi taina somnului mă voi odihni în pământ din trupul meu va crește iarba ce va plânge

Îmi este frică să te ating, ca nu cumva să te rănesc, căci singura ta armă îți este frumusețea. Iar în păcat, îmi este frică să te-nping, ca nu cumva să te rănesc, căci singura ta armă îți

În această pădure de mult rătăcesc, În limita ei cu gândul, umbrit trăiesc. Agnus nemărginit mă-ngenunchează, Dar pot să zbor când el veghează, Ca o pasăre, Verbul emană-n afară, Răscumpăr

Noi cei proțăpiți pe pietre de creier, ca Petru! Dizlocați barca împietrită a argonauților și arați nisipul pleoapelor mării, avântațivă în marea ce mustește a lacrimi, lăsați golul să vă umple

roade cernute me mine când mă uit la voi ochii lăcrimează de atâta lumină când vă culeg vă simt până în adâncul sufletului sunt multe de știut și nu le știm pârguri și roade ce se