Eduard Ialomiteanu

roade cernute me mine când mă uit la voi ochii lăcrimează de atâta lumină când vă culeg vă simt până în adâncul sufletului sunt multe de știut și nu le știm pârguri și roade ce se

Când vântul suflă-n oase, Genunchii sunt pământ, Și mulțumiri pioase, Þărână lăcrimând. Suflet fără țărână și oase, Lasă-te purtat de Gând, Uită cele joase, Căci tu nu ești pământ. Suflă

În această pădure de mult rătăcesc, În limita ei cu gândul, umbrit trăiesc. Agnus nemărginit mă-ngenunchează, Dar pot să zbor când el veghează, Ca o pasăre, Verbul emană-n afară, Răscumpăr

uite cum spicul a căzut de la jumate toate se-mpart în lumea lor să nască arbori cetina cade grăunte-n pământ vântul și ploaia le-adună pe toate-n pământ șoapte și pietre drumuri și

când somnul va așterne corăbii și ape sărate te voi lua alături de mine să navigăm pe lacrimi ochiul ce veghează fi-v-a ne răsăritul geana palmier să ne țină umbră ancora mea se va agăța

și dacă trupul meu e munte și trupul tău e mare să ști că râuri ce-mi vor curge sunt lacrimi ce brăzdează și ochiul ce mă doare iar dacă marea ta vuiește sărată și-nspumată să ști că ochiul

Picură roua pe flori adormite, totul e noapte, totul e somn, eu stau și număr minute și nu pot s-adorm. Rotindu-mi privirea prin întuneric, în noaptea aceasta inertă, văd lumea cu ochiul

mângâierea ta îmi alungă norii înseninându-mi fruntea mi-e ochiul lac unde se îneacă cerul și înoată păsări privirea ta pătrunde ca o rază în haloul ochiului meu vucanul inimii

Fruntea mea se va întunecapentru ultima oară, iar ochii, - stele ce o împodobesc – se vor acoperi de nori, și pentru ultima oară te vor ploua să-ți umple mările. Singură vei plânge

V-om ridica pânzele spre soare și-i vom împunge în plin privirea ca să nu vadă unde ne va duce vântul spre conturata și imensa zare, lăsând în urmă amăgirea pe care ne-o dădea pământul. Și

Închide-ți săratul ochi aprins, nu plânge, căci lacrima ce-ți cade azi îmi picură-n adânc și-ncep și eu să plâng. Nu plânge azi, lasăte vrăjită de sentimentul ce te sperie că vine.n valuri

poți să mă porți unde nici gândul n-a ajuns, poți să mă duci prin păduri unde nimeni n-a pătruns. am să te urmez cu-aceeași veșnică mirare, trupul meu cârjă, tu, punctul

Și marea ta vuiește, și vântul meu te bate, un nesecat izvor de aer și de ape. așa-i iubirea noastră ca vântul și ca marea, tu, apa mea adâncă, eu, aerul și zarea. tu, soarele și luna mi

am auzit pe cineva râzând avea un chip de monstru și lacrime curgând l-am întrebat de ce râdea așa de-mpătimit de fericire sau a-nebunit dar na răspuns căci nu se întâmpla nimic și asta a

Îmi este frică să te ating, ca nu cumva să te rănesc, căci singura ta armă îți este frumusețea. Iar în păcat, îmi este frică să te-nping, ca nu cumva să te rănesc, căci singura ta armă îți

ascultă cum geme și cât de greu respiră pământul acesta pe care calci ascultă cum se tânguie când sărută talpa piciorului tău și cum vibrează când iarba îți atinge glezna când floarea îți

Podoabă ești pentru fruntea mea, ce mângâie ca luna apa ochilor tăi. Mângâie-mi, iubit-o, coardele frunții, prea tristă melodie poartă în ele. Sărută-mi tâmpla, perdeaua gândului meu, ce

Trupul tău miroase a mare; Părul tău, miroase a plante de mare, la care se înhamă căluți, ce lasă în urma lor colb de baloane pe curcubeul aurei tale. Am să te prind, și-am să te

când ochii îmi vor obosi scrutând orizonturile îi voi întoarce în mine cândmă voi sătura sa caut lumina ăi taina somnului mă voi odihni în pământ din trupul meu va crește iarba ce va plânge

Mă îngenunchează copacii cu psalmul lor. Păsări sunt picioarele mele, iar mâinile mel sunt arcuri, curcubeuri întinse către cer. Și cad ca sămânța îngropată de din-afară spre înăuntrul

Noi cei proțăpiți pe pietre de creier, ca Petru! Dizlocați barca împietrită a argonauților și arați nisipul pleoapelor mării, avântațivă în marea ce mustește a lacrimi, lăsați golul să vă umple