Poezie
Păcatul
2 min lectură·
Mediu
Păcatul
E și noapte și zi acum
Și încă mai aud
Glasul acela de metal,
Fiorul acela straniu
Din noaptea întâie.
În acea noapte
Parcă și timpul s-a oprit în loc
Parcă și negura s-a făcut lumină
Parcă lumea s-a creat din nou,
Parcă atunci cerul s-a despărțit de pământ
Parcă, știind că voi mușca
Din fructul interzis!
De-atuncia au trecut
Veșnicii și veacuri!
Dar eu mă trezesc
Mereu sub pomul interzis,
Mușcând mărul interzis!
De atunci vorbește numai
Păcatul din mine.
Omenia, visul, răsplata
Mi-au murit de mult.
Amintirea grăiește-n mine
Ca un ecou vibrând in minte
Păcatul își clădește
Veșnicii în mine!
Prin vene parcă-mi curge
Numai sângele păcatului etern
Și-n gură-mi simt
Prima atingere a buzelor tale, iubito!
Iar atunci parcă mă trezesc din beznă
Privindu-ne unul pe altul, goi,
Blazați de gonirea din Paradis!
Prin semnul păcatului etern
Omenirea mă blesteamă
Pentru mușcătura otrăvitoare,
Pentru glasul ce l-am ascultat,
Pentru c-am izgonit-o din Paradis!
Câteodată-mi mulțumește
C-am creat-o din nou
Și prin alt păcat am înmulțit-o,
Dând ființei supreme existența,
Iar ființei mele moartea.
Dumnezeu parcă-mi pare
Mai îndepărtat și inexistent ca niciodată
Deși e lângă mine,
Iar Satana-mi pare
Un prieten apropiat.
Iar acum abia mă mai târăsc
Căci șarpele-și face altar în mine.
Dar va veni cândva
Și clipa dreptății supreme,
Când voi dormi somnul,
Ce iertare-mi va fi,
Din care poate că mă voi trezi
Din nou sub pomul interzis!
015
0