Poezie
Scrisoare fiului meu
post-mortem revoluționar
2 min lectură·
Mediu
Închin în cinstea marilor martiri,
o cupă din pelinul vieții noastre,
ce-a mai rămas... un cor de amăgiri,
și sărăcie, foamete, dezastre.
Mă închin iubitul meu copil,
în fața viziunii tale juvenile,
căci cei ce te-au lovit, plutoane, camarile
ne-au îngropat în jocul lor subtil.
Ah, plînge sufletul și plînge-o țară,
e drept, mai sînt cîțiva ce nu le pasă,
și tot sărmanul plînge iară,
că au murit de-ai lui, de aceiași rasă!
La noi e tot așa de cînd erai odor,
mămuța toarce-alene o jachetă cum doreai,
ea mai suspină încă de-al tău dor,
cum mai făcea și cînd întîrziai.
Măgduța, nepoțica mea,
e la bucătărie, fierbe-o varză.
Ionuț a mai crescut deja,
la școală e și vine dup-amiază.
Anuța, soțioara ta divină,
e la servici dar dor îi e de tine,
i-e greu, muncește fără de hodină,
și doar copiii-n viață o mai ține.
E frig, ca și atunci cînd tu te-ai dus,
și apa parcă curge din Sahara,
și soră-ta-i bolnavă, medicamente nu-s,
ne tot gîndim de-om apuca și vara...
Aș tot muri ca să te strîng în brațe,
dar racla e mai scumpă decît o casă toată,
așa trăiesc, ah, vieți fragede ațe...
și nu-i nici loc să te îngroape odată.
Nu cred c-om mai răbda prea mult,
de aceea-ți scriu, căci ce spuneai tu bine,
nu-i joc de vorbe goale, ci tumult,
să pui o vorbă bună sus și pentru mine!
Ne-am strîns din nou la sfat,
de-om mai salva ceva din puritate,
ne-om pune iarăși pe luptat,
vrem să trăim în demnitate!
Ne-am pregătit să-i prindem pe mișei,
de-o fi chiar să murim cu ei în dinți,
să nu mai fim noi vite și ei lei,
căci nu ne lasă morții noștri sfinți!
decembrie 1993
012347
0
Intr-adevar, se ridica mereu intrebari- pentru ce au murit, incotro ne indreptam?
Cu speranta,
daniel