Părinții

Cei mai cuminți dintre noi, Se pierd în liniște, Parcă nici n-ar fi fost… Oarecum solitari… Unde sunt ei? Ce-au făcut? Mulți dintre noi, Nici măcar nu i-am observat, Prea liniștiți pentru un ev în flăcări, Și singurii care ne-au asigurat De frumusețe și stabilitate. De obicei sunt calmi, Și lucizi… Și așa pleacă… De obicei sunt tăcuți Și onești… Așa te cheamă să-i mai vezi, Pentru zilele cînd ți-au întins mîna, Pentru nopțile cînd te sărutau în somn… De multe ori te-au mustrat În tăcere, Þuguindu-și buzele caraghios Și ridicînd ușor din sprîncene, Căutînd să-ți dea lumina În întunericul ce părea de nepătruns, Chiar și pentru ei! De multe ori au ieșit În față, Să-și asume cîte o vină, Care nu le-a aparținut, Niciodată! Rîd strîmb cînd îi lauzi, Și totuși sunt frumoși, Și timizi… Plîng cînd încerci Să-i ajuți la bătrînețe, Pe ascuns… Plîngem și noi odată cu ei… Pe ascuns! Au fost… Vom fi și noi, Și ei ca noi, Și ne vom ține de mîini, Pentru ultimul dans, Pentru ultima speranță, Pentru ultimul suflu, Și geamăt. Dragostea lor, Dragostea noastră… De multe ori, Suntem prea grăbiți, Pentru a-i observa, Pentru a-i respira, Pentru a-i bucura și înțelege… Uitarea se așterne Încet și inevitabil... Iar noi învîrtim caruselul. O luăm de la capăt, Cu aceeași grabă… Aceeiași actori, Cîteva zîmbete, Și van…