Reflex post-mortem

Straub își savura ultima țigară din pachet înainte să plece la muncă. De fapt, era deja acolo. Numai că voia să mai zăbovească pentru câteva minute în fața porții cimitirului, unde urma să facă rondul noaptea ce avea să urmeze. Adevărul era că ura cimitirele din tot sufletul. Pentru că știa că viața lui ar fi luat o altă întorsătură dacă în sicrie nu ar fi zăcut, în prezent, părinții și sora lui. Când avea cinci ani, a fost marcat puternic de moartea stupidă a mamei sale, care s-a înecat cu o bucată de carne în timp ce stătea la masă, chiar sub privirile speriate și confuze ale sale și ale surorii lui mai mici. Rămas apoi văduv, tatăl lui nu avea decât o metodă de a-și alunga necazurile și de a nega în sinea lui că se afla la apogeul unei depresii – același obicei pe care Straub îl preluă în adolescență și pe care, de atunci, și-l manifesta ori de câte ori era pus față în față cu o situație cu care nu se putea confrunta. Abuzul de alcool al tatălui său îl făcu pe micul Straub să asiste la prima lui înmormântare, șase ani mai târziu. Atunci s-a ales atât cu niște cicatrici în suflet, cât și cu o maturizare prematură. Câțiva ani mai târziu, sora lui a murit într-un accident de mașină. Straub era șoferul. De atunci s-a învinovățit permanent, iar durerea pe care a purtat-o în suflet l-a condus pe drumuri greșite. Straub a ajuns în același loc în care ajung cei cu morți pe conștiință și cu o slabă încredere de sine – în închisoare. Și a stat cam cinci ani. Ieșit înapoi în lume - nu tocmai cu o diplomă în mână sau cu vreun certificat de absolvire -, slujba de gardian pe timp de noapte al cimitirului i se păru o idee bună pe moment – și nici salariul nu era rău pentru un om ca el – destul cât să-și plătească chiria și să-și apovizioneze lunar rezerva de țigări și whisky. Cum păși pe poarta cimitirului stomacul i se strânse și, pentru un moment, regretă că alesese acel loc de muncă. De parcă aș fi avut alte alternative. Era cam pe la asfințit. O seară de Iulie precedată de o zi caniculară. În cimitir nu mai rămăsese decât bătrânul Hoffman care își strângea micul stand de lumânări și tămâie. -Nu uita – îi zise Hoffman lui Straub, văzându-l ca intră pe poartă – când petreci o noapte într-un loc ca ăsta mintea îți poate juca feste. Asta o auzi de la un om care a lucrat în cimitirul ăsta de mai bine de douăzeci de ani. Hoffman avea în jur de șaizeci de ani și o statură destul de impunătoare pentru un om de vârsta lui. Majoritatea celor ieșiți la pensie erau scunzi, cocoșați și plini de riduri. Însă Hoffman arăta de parcă toată viața lui fusese atlet de performanță, nicidecum un om care și-a petrecut o treime din viață înconjurat de morți, moarte și victimele ei colaterale. -Nu îmi fac griji, spuse Straub, încercând să pară mai relaxat decât era și, totodată, și mai sociabil. Timpul trece repede când te distrezi – și îi făcu cu ochiul, arătându-i o sticlă de whisky pe care o avea ascunsă sub bluza pe care începuseră să apare deja pete de transpirație. Hoffman îi făcu cu ochiul și apoi se îndreptă spre ieșire, în cimitir rămânând doar răcoarea serii, urletele înfundate ale câinilor vagabonzi și Straub, care își făcu încă o cruce și se așeză pe o băncuță, începândându-și sticla de whisky. O goli pe jumătate când întunericul se lăsă de-a binelea și greierii începură să-și cânte serenadele în iarba de pe morminte. Cimitirul era vizitat în fiecare seară de adolescenți teribiliști care voiau să-și impresioneze iubitele, arătându-le că o fantomă nu îi poate speria și sperând că acest act de falsă vitejie le va aduce o partidă de sex creștinească. Pentru asta fusese angajat Straub. Să-i alunge pe acei netrebnici care se aflau acolo în momentul nepotrivit, adică noaptea. Însă aceasta reprezenta ultima grijă a lui. Cele câteva guri de alcool nu reușiră să îi facă inima să bate mai încet și nici să îi răcească sângele. Straub auzise la viața lui destule povești cu strigoi și alte creaturi ale nopții. Acum se credea un laș pentru că ACEL cimitir părea să semene exact cu cel pe care și-l imagina atunci când alții îi spuneau – mai în glumă, mai în serios - de cadavre care se ridică din morminte și mănâncă oameni sau despre spirite rele care sunt legate pentru totdeauna de locurile unde au fost îngropate corpurile în care au sălășluit o viață de om. La naiba, la urma urmei sunt plătit pentru asta, se încurajă el. Când se angajă nu primise decât un baston cu care să poată avea grijă de intruși și o lanternă care lumina nu foarte puternic. Pentru că bastonul nu îi înspira destulă încredere, își aduse de acasă și un cuțit – pentru orice eventualitate. Îl scoase la vedere și își aprinse lanterna, începând să se plimbe printre morminte și să se convingă că era totul în regulă. Richard Tiberius-Olsen n. 1960 - d. 2005 Încercă să își alunge gândurile negre privind la numele și la anii de pe cruci. Era extrem de interesat în momentul acela să găsească pe cineva care să fi trăit mai mult patruzeci și cinci de ani. Acel Dick Olsen trăise doar cu doi ani mai mult decât tatăl său. Probabil că nici el nu refuza câteva păhărele la vremea lor, gândi Straub. El nu avea decât treizeci de ani. Dacă avea să facă abuz de moștenirea primită de la tatăl său, peste cincisprezece ani era foarte probabil ca alt paznic de noapte să îi citească numele pe o cruce. Peter-John Philip n. 1990 – d. 1995 Încă un nefericit a cărui copilărie se termină subit. Își aminti de sora sa și turnă pe gât câteva guri de whisky, mergând mai departe și abținându-se să plângă. Apoi își dădu seama că iarba care foșnea prea tare în urma pașilor săi îi crea o senzație de disconfort și că îi amplifica paranoia. Se opri fix în fața unui mormânt a cărui cruce de lemn putrezit stătea să pice. Văzu numele celui ce zăcea la doi metri sub el, scris cu o vopsea albă, aproape ștearsă. Jack Fester n. 1870 – d.1900 Își frecă ochii împăienjeniți și verifică dacă citi corect, nevenindu-i să creadă că mormântul omului acela, Dumnezeu să-l ierte!, era acolo de peste un secol. Cimitirul ăsta trebuie să fie al naibii de vechi. Straub scăpă lanterna pe jos, care se stinse în urma impactului cu pământul. Apoi auzi un geamăt care părea să vină de sub pământ. Și încă unul. Rămăsese împietrit. Inima îi pulsa sălbatic. Nu se mai aplecă după lanternă căci, pentru câteva minute, rămase în aceeași poziție. Privirea îi rămase țintuită spre un clopoțel auriu care era agățat de cruce și care se mișca anemic, părând că ar încerca să scoată un sunet. Iarba se auzea foșnind la câteva morminte depărtare și sunetul se amplifica destul de repede. Își luă inima în dinți și întinse mâna după lanternă, iar când o aprinse lumină involuntar mormântul lui Fester. Iar în acel moment, toate temerile lui se materializaseră într-o mână de om care ieșea din pământ și care mișca de parcă ar fi fost vie – și care îi zdruncină instantaneu percepția rațională asupra realității. Dacă Straub nu ar fi băut înainte și alcoolul nu i-ar fi înfrânat instictele, cu siguranță că atunci ar fi țipat ca din gură de șarpe. Dar se abținu. Simți înțepături în piept. Apoi o durere scurtă, dar teribilă în stomac. Auzi voci. La douăzeci de metri depărtare de el, ele erau însoțite de foșnetul tot mai puternic al ierbii. Îndreptă lumina lanternei către direcția din care se auzeau și văzu doi băieți de maxim șaptesprezece ani care care duceau după ei o sticlă de bere. Manipulat de frică, îndreptă cuțitul spre ei fără să vrea asta cu adevărat. Unul din băieți o luă la fugă. Celălalt rămase pe loc pentru câteva secunde, apoi îl urmă cu aceeași viteză pe tovarășul său. Netrebnici. Fusese angajat pentru a alunga intrușii. O făcuse. Treaba asta trebuia să îi insufle puțină stimă de sine și poate îl va calma. Dar încă stătea la doi pași de mormântul lui Fester. O MÂNÃ VIE. Nu mai avu curajul să se mai uite o dată în jos. Plecă, dorind să fugă, dar împiedicat de faptul că era bărbat și că avea o anumită demnitate. Dar mergea cu viteză crescândă spre aleea principală. Ajuns acolo, se așeză din nou pe bancă, terminând restul de whisky din sticlă și fumând până la lăsarea zorilor, țigară după țigară. - - - - - - - - - Clopotele băteau. Straub intră în cimitir a doua zi cu opt ore înainte de începerea turei – și asta nu ca să își dea demisia – deși avea motive serioase să o facă. Hoffman tocmai băga în buzunar niște bani pe care îi primi pentru vânzarea a douăzeci de lumânări. -Mă bucur că încă ești în viață, zise el. Și nu numai pentru că îmi ești oarecum simpatic, dar și pentru că jegosul de Shepard o să îmi dea doișpe dolari pentru asta. Shepard era cel care se ocupa cu săpatul gropilor și cu coborârea sicrielor în ele. Era cu treizeci și ceva de ani mai tânăr decât Hoffman, dar diferența de vârstă nu îi putea împiedica în a fi parteneri de bere și poker - și de pus pariuri mai ales. -Ce vrei să spui? întrebă Straub, deja iritat că nu vorbi el primul. -Ești primul care nu a murit aici din prima seară. Adică primul paznic de noapte. O, da, îmi amintesc de parcă ar fi fost săptămâna trecută. L-au găsit pe amărâtul ăla întins fără suflare pe un mormânt. De prima oară când l-am văzut am știut că e slab de inimă și că nu o să reziste mult. Nu mă așteptam chiar să moară de frică, dar uite că sunt fel și fel de oameni... Straub înghiți în sec. -Calmează-te, râse Hoffman. Glumeam doar. Te-am văzut destul de speriat aseară și m-am gândit că următoarea dată când aveam să mă întâlnesc cu tine să pun paie pe foc. Straub zâmbi fals și își aprinse o țigară, zicând: -Vreau să te întreb ceva. -Atunci deschide pliscul. Ce te macină? Încă se gândea dacă să îi pună sau nu întrebarea – pentru că dacă ar fi făcut-o, Hoffman ar fi avut dreptate în legătură cu faptul că el era mult mai speriat decât părea – dar în cele din urmă rosti cuvintele -Ai văzut vreodată mormântul unuia pe nume Fester? E cam în partea aia a cimitirului… Și arătă cu mâna spre est. -Tinere, eu lucrez aici din primăvara lui 87. Uimitor cum mi-am păstrat sănătatea mentală, nu? Dar nu asta contează. Obișnuiam să am slujba lui Shepard și, uneori, și pe a ta. Asta până când mi-am mai pierdut din energie și m-am gândit că ar fi cazul să fac banii din muncă mai puțin solicitantă – după cum vezi. Luă în mână o bucată de tămâie. -Cunosc și unde și cum arată peste jumătate din mormintele de aici. Deci, implicit, știu și de locul de veci al lui Jack Fester. Straub era fix pe punctul de a-i zice de MÂNA ACEEA NENOROCITÃ pe care i se păru că o văzuse în noaptea precedentă, dar se gândi că era cazul să înceapă cu ceva mai ușor de digerat pentru mintea lui Hoffman: -Era un clopot mic atârnat de crucea lui, și se mișca. Hoffman nu răspunse imediat. Se duse până la o pompă și se spălă pe mâini și pe față, apo se întoarse, spunând: -Cimitirul ăsta e destul de vechi. Mai vechi de un secol. E unul dintre cele mai vechi cimitire din zonă. Treaba stă în felul următor – acum zece decenii teama preponderentă printre cei aflați pe patul de moarte era că aveau să fie îngropați de vii. Știi tu, pe vremea aceea, doctorii nu prea aveau cunoștințe legate de starea de comă, așa că dacă te aflai într-o situație ca aceea, se credea că te-ai dus în lumea celor drepți. Și nu era ca acum, cu îmbălsămarea și alte rahaturi. Te îngropau exact cum ai murit, cu toate mațele în tine. Și după o zi, două, te trezeai al naibii de viu, dar claustrat într-un loc mic și întunecat. Urma o moartea a dracului de lentă. Straub își mai aprinse o țigară și continuă să-l asculte cu interes pe Hoffman. -De aceea, zise Hoffman, oamenii își luau măsuri de precauție. O sfoară destul de rezistentă era trasă prin pământ, de la sicriu până în afară, la capătul căreia se agăța un clopoțel. Cineva primea sarcina de a păzi mormântul câteva zile, în cazul unui posibil…miracol să zicem. Straub îl întrerupse: -Și ia să ghicesc. Fester s-a aflat în aceleași circumstanțe. -Da. Dar clopotul lui nu zdrăngănit niciodată. Fester era mort de-a binelea. Mort de-a binelea. Dar totuși, MÂNA ieșea din pământ. Poate MÂNA lui. Sau poate mi s-a părut, poate sunt nebun, sau poate, poate, a fost totul real. Straub voia din toată inima să se descarce. Să îi spună de coșmarul viu de câteva secunde pe care îl avu în noaptea precedentă. Dar se abținu de dragul aparențelor, care îl înfățișau ca pe un om în deplinătatea facultăților mintale. -Așa că, vezi. Nu ai de ce să te sperii, zise Hoffman calm, zâmbind larg. Doar de adierea vântului, care probabil făcea clopoțelul să oscileze. Straub era de departe de a fi calm. -Și atunci de ce nu a fost luat de acolo? -Mai contează? Dacă nu a fost luat nici de nenorociții care profanează morminte, atunci cu siguranță că e destinat să rămână acolo. Straub plecă fără să îl salute pe Hoffman și destul de nervos. Doar de adierea vântului, care probabil făcea clopoțelul să oscileze. ADIEREA VÂNTULUI PE NAIBA! - - - - - - - - - Au muncit pe-acest pământ Pentru-o cruce și-un mormânt. Straub ura să vadă inscripționate pe cruci texte de acest gen, versuri morbide care îi dădeau vieții o notă puternică de redundanță. Straub credea foarte mult în viața de apoi și spera ca atunci când va muri Sfântul Petru să fie cel care să îl conducă la poarta Raiului și să dobândească liniștea sufletească la care a visat toată viața. Inscripții ca aceea făceau viața să pară un capăt de linie și la fel de bine ar fi putut să scrie Ai murit. Lumea va uita și tu vei deveni pământ. Straub era perfect conștient că viața lui fusese un dezastru. Fusese o poveste a cărei intrigă începea cum nu se poate mai prost, declinând pe măsură ce se îndrepta spre deznodământ. Era un ratat. A fost un om chinuit toată viața și viața nu l-a răsplătit cu nimic. Pentru că viața e o curvă sadică ce se amuză de necazurile tale. Straub încercase de multe ori să-și curme zilele. În închisoare și-a pus ștreangul la gât, dar ștreangul s-a rupt. Apoi, tot în același loc, s-a implicat într-o revoltă în speranța că cineva o sa îi tragă un glonț în țeastă. Atunci au murit alții, însă el a scăpat. După aceea s-a gândit că poate mai are totuși un rost pe pământul ăsta și poate de aceea încă îi bate inima – și a renunțat la gândurile sinucigașe. Dar noua lui slujbă – care nu se putea numi slujbă în primul rând, ci mai mult un test psihologic al naibii de greu – îi spulbera toate speranțele de a face umbră pământului. Asta pentru că îl punea față în față cu moartea, lângă care s-a aflat nu de puține ori în trecut, dar de care a scăpat mereu. Era zece seara și cerul puternic luminat de luna plină. Nu își mai începuse tura cu o sticlă de whisky. Dacă băutura începuse să îi afecteze judecata? Dacă viciul lui fuse cel care îl băgă în sperieți pentru nimic în seara precedentă? Deși hotărâse să stea departe de mormântul lui Fester în acea noapte, în mintea lui se tot repeta întrebarea Dar dacă a fost totul doar o iluzie? Dacă era nebun? Ar fi fost ceva ce ar fi putut afla cu prețul vieții sale? Pentru că o mână care iese dintr-un mormânt sigur nu vrea să dea noroc cu tine. Își dorea să fie nebun, dar în același timp, era și cea mai mare frică a sa. Un om căruia mintea nu îi mai merge cum trebuie – gândea el - suferea mai mult decât un om care s-ar fi trezit viu într-un coșciug sub pământ. Se simțea patetic. Ajunsese să îi fie frică de o plăsmuire întunecată a conștiinței sale zdruncinate în cel mai rău mod posibil. Se gândea dacă nu era cumva normal să vadă toate acele lucruri având în vedere toate morțile peste care a trebuit să treacă în trecut. Nu a avut o mamă pe care să se bazeze. A avut un tată alcoolic care i-a lăsat moștenire obiceiurile proaste. Și-a ucis involuntar sora. Își scoase o țigară. Ce avea totuși de pierdut? Mai nimic. Reflectând asupra destinului său, ajunse la concluzia că poate moartea nu era atât de rea pentru el. Gata cu învinovățirea, gata cu repulsia față de neajunsurile vieții. Urma ori o eternitate în neant, ori în ceruri. Iadul era exclus, căci considera că mai trecuse prin el odată – toată viața lui. Teama îi dispăru subit. Era ca și cum divinitatea i-ar fi vorbit și i-ar fi spus că totul o să fie bine. AVEA DE GÂND să viziteze din nou mormântul lui Jack Fester. Chiar în acel moment. Termină țigara. O aruncă pe jos, călcă puternic pe ea și începu să alerge. Cu cât trecea mai repede printre toate mormintele care despărțeau aleea principală de mormântul bântuit cu atât erau mai puține șansele să se răzgândească. Nu voia să ajungă un nebun, un paranoic. Și trebuia să se convingă că nu e unul. Chiar dacă asta presupunea să rămână calm în fața unei MÂINI vii. Un câine sări mârâind la piciorul stâng și îl făcu să se oprească brusc. Îi dădu un șut cu toată puterea, dar javra apucă să îl muște. Apoi apăru un altul cu aceleași intenții și după câteva secunde cel de dinaintea lui, care voia să se răzbune pentru șutul primit. Straub își scoase bastonul și începu să îl agite nervos în fața lor. Din spate iarba se auzea foșnind puternic și alte urlete de câine. Ceva sau cineva se îndrepta spre el. Erau alți vagabonzi. Netrebnicii. Sau cel puțin așa credea el. Javrele fugiră subit. Era ca și cum ceva le-ar fi speriat. Era CEL care venea din spatele lui Straub. Straub simți o mână pe umăr și fugi fără să se uite înapoi. Dar EL îl urma. Însă acum Straub avea altă senzație. Senzația că orice s-ar fi putut întâmpla el ar fi avut de câștigat. Trăia, bine. Murea, și mai bine. Ajunse la mormântul blestemat. Încercă să aprindă lanterna, dar nenorocita nu voia nici în ruptul capului să funcționeze. Apoi Straub a văzut ceva ce l-a făcut să urle de groază. Două lumânări se aprinseră singure pe mormântul lui Fester, iar pe crucea lui stătea un corb. Iar clopotul agățat de cruce se mișca din ce în ce mai violent într-o parte și în alta. Apoi un geamăt puternic din spate. Straub întoarse capul. Era un om a cărui față nu se putea vedea din cauza întunericului. Era speriat. Inima îi bătea ca cea a unui cal de curse. Dar ce avea să fie avea să fie, și, pentru prima oară în viața sa, era pregătit să accepte orice avea să i se întâmple. Mai apăsă odată pe butonul lanternei, care, pe neașteptate, își împrăștie lumina slabă spre cel care îl urmărea. Îi desluși figura imediat. Era Hoffman. Straub nu știa cum să reacționeze. Dădu să zică ceva, dar Hoff îi puse mâna pe cap și îl împinse pe mormânt cu o forță aproape supranaturală. Cu fața către pământul jegos, Straub văzu MÂNA ce îi bântuia gândurile. Nu era nici pe departe dereglat psihic. Măcar se lămuri în privința asta. MÂNA ERA REALÃ. Și MÂNA i se încolăci în jurul gâtului, băgându-l cu toată fața în pământ. Straub se zbătea din toate puterile, dar MÂNA avea o forță nemaipomenită. Apoi își aminti că avea un cuțit în buzunarul drept. Îl scoase și îl înfipse cu toată puterea în MÂNA care încerca să îl sufoce. Apoi MÂNA se retrase în pământul blestemat din care ieșise și Straub reuși să respire. Tremura din toate încheieturile. Surprinzător, Hoffman nu mai era. Corbul dispăruse și el. Lumânările se stinseră. Coșmarul se terminase. Ba nu. MÂNA ieși din nou din pământ, de data aceasta cu totul, și îl străpunse pe Straub, ieșind pe partea cealaltă a corpului său. Apoi se retrase pentru totdeauna, lăsându-l pe Straub zăcând mort, într-o baltă de sânge. - - - - - - - - - Shepard a descoperit în zori cadavrul lui Straub. Poliția sosi imediat la fața locului și începu o anchetă. Întrucât Hoffman dispăru din acea zi, el a fost primul și singurul pe lista suspecților. Dar niciodată nu l-au găsit pe adevăratul criminal. Sau presupusa armă a crimei. Și nici nu i-a fost stabilită o cauză exactă a morții. La urma urmei, cum putea fi explicată - într-un corp - o gaură de mărimea unui pumn? Când fu băgat în coșciug, Straub părea că zâmbește. Nu conta a cui era MÂNA, nu conta de ce Hoffman acționase ca un posedat, nu conta de ce a murit. Poate că era în Rai, poate nu. Poate că în sfârșit își găsise liniștea, poate că în sfârșit era fericit, sau poate sufletul său era la fel de mort. Poate. Important era că, din punctul de vedere al lui Straub, alții puteau să rezolve misterul. El plecase din această lumea și restul, evident, nu mai conta. © Duca Mădălin Septembrie 2009