HOTEL CHIUSTENGE, recepție, again Cenaclul de Marți!

Hotel Chiustenge, recepție, again Cenaclul de Marți! Sorin Dinco, cel care a înființat Cenaclul de Marți în 1993 la universitatea ”Ovidius”, este recepționerul Hotelului Chiustenge, ultimul său volum de “proeme”, din 2008, publicat de editura Pontica (în colecția Euridice). Deschizând poarta clădirii sale textuale, este obligatorie legitimarea fiecărui invitat, a oricărui membru din “hypera” după “un cod al prieteniei”, iar parola cerută nu-i decât rezultatul aglutinării a trei cuvinte într-un salut de frontispiciu – primul titlu proematic, “BUNÃSEARAPRIETENI”. Criteriile de selecție ale textelor scrise în ultimii ani de către Sorin Dinco au fost foarte dure și precise. Un hotel trebuie să aibă un manager pregătit să aprovizioneze sălile de mese scripturale, încăperile-ateliere literare cu de toate. Dinco este și gestionar al propriei afaceri Hotel Chiustenge. Dă seamă de adevărul celor oferite publicului invitat la festin. Avanpremiera cărții sale, primul poem se petrece în piața Dacia din Buzău, aici venind să se dea în spectacol tineri liceeni, trupe de muzică, maneliști, poeții douămiiști și nouăzeciști, “șaolinii”-mecena ai lor, prefectul, primarul, apoi muncitorii de la ROMET, lucrătorii vinului de “Pietroasa”, părinții, “pensionarii” din cartierul Tineretului etc. El are “un proiect”, relații până înspre centrul țării, organizând chermeze cu discursuri și microrecitaluri, chiar dincolo de bunul simț, cu difuzoarele date la maximum. “Codul acestei povești” nu este decât subiacent ieșirea din “autobiografic” pe “hypera” (alias site-ul, blogul interactiv “Hyperliteratura”), autorul său pariind pe oricine îl “va moșteni”, dacă va înțelege mesajul trimis prin semne discontinue, de obicei grafice, translingvistice, semiotice. Semnalizări dinspre discursul său original, proematic, de-o autentică oralitate apar și sub semnul zicalelor personalizate după o modă oral-citadineă, de tipul: “arta mea poetică este prietenia”; “nu va fi posteritate”, “o să se scrie/ pentru oameni,/ nu e nevoie de un cataclism mondial/ pentru asta”, “la fel ca maneliștii/ și poeții lucrează cu cuvinte în suflete de/ oameni”, “fetele [...] or să fie deodată grele de vina că/ n-au iubit și poeți”, “oamenii care au facultate [...] n-au ce mânca”, “iar lumea scoate banul și mănâncă mult”, “ie foam’ de bani, poeți!/ foame de bani”, “e drama ta e drama tuturor”, “și timpul va trece ca prin oasele lui fătfrumos”, “și curajoși cu toții ne vom urca în leagănele lui/ Dumnezeu”, “doar speranțele sunt nemuritoare”, “iar eu voi înnebuni dacă voi rămâne singur”, “eu cred/ deși mă îndoiesc ca și tine”. Se perindă în piața publică a Buzăului, pe lângă Casa de Cultură “Ion Caraion” prietenii amfitrionului, veniți cu trenul, în mașini, pe motociclete Harly, la mici și slogane... neelectorale. Pe rând apar fantoșele unor literați precum Diana Geacăr, Veronica Cara, Andra Rotaru, Mihai Vakulovski, Dinco și Puya, Paul Daian și “femeia lui”, Marin Mincu, Nicolae Tzone, Ioan Mureșan, Mircea Þuglea, Ileana Bâja, Mugur Grosu, Grigore Șoitu, George Vasilievici, Gili Mocanu, Es. Pop, Robert Șerban, Ovia Herbert, Andrei Bodiu, Aurel Dumitrașcu, Cristi(an) Popescu, Constant Tonegaru – așadar și morții, printre care și “Vocea” lui Ovidiu, “Primului poet”. Limbajul proematic, de-o directețe greu de reprodus, este mult mai colorat, șarja observându-se și din expresiile licențioase, și din gesturile largi – precum cele de superstar ale geniului, plutitorul Eminescu într-o himerică și întunecată Junime a U.S.R.: “Dumnezeu va fi în cele din urmă fericit să vadă/ atâtea mâini ridicate spre el/ și ni le va atinge dintr-o mișcare/ de-a lui eminescu, așa cum probabil o făcea/ la junimea, după ce citea o bucată tare/ și dup-aia trecea pe la galerie să atingă/ din treacăt cu palma vârfurile degetelor/ tuturor românilor care încă îl citesc// și cerurile se vor deschide”. Alt proem – proces verbal către o instanță de dincolo (”mă eminescule”; “mă urăsc, eminescule, mă urăsc nespus”) –, este intitulat “Chiustenge”. În apropierea casei unde a găzduit, după 1883 și Eminescu, unde a funcționat editura Pontica după 1990, se vorbește de “frăția viselor” – Cenaclul de Marți, alcătuit din prietenii lui Dinco – Mircea Þuglea, Grigore Șoitu, Ileana Bâja, Mugur Grosu, Marin Mincu, apoi din ceilalți tineri perindați între anii 1993-1998 (Mădălin Roșioru etc.), după cum reiese și din epilogul autobiografic “Precise” – un fel de carte de onoare a Hotelului Chiustenge. Spiritul “marțolin” era unul al samurailor, unul foarte elitist, cu reguli stricte, care împiedica infiltrarea nonvalorilor în acest cenaclu literar. Profesorul, “clarobscur MM”, era în “Chiustenge” un mentor cultural. Însă cenaclul le aparținea tinerilor discipoli. Mugur Grosu, a venit între prietenii la cataramă “cu o țeastă rasă” de samurai: “parcă era hamlet la vorbitor”. Exclamațiile “visam pe rupte”, “eram o gașcă mică, cum zic/ fiecare credea cu dinții în steaua lui”, “ăștia cresc case/ tu crești monștri în tine/ toate se vor nărui odată și-odată/ [...] dar înainte de toate/ visele tale în tine se vor nărui” sunt un fel de retroproiecții în epocă à la Ion Creangă din Amintiri, sau à la Ion Minulescu din Zilele și nopțile unui student întârziat. Atmosfera postdecembristă, perioada nesigură a tranziției apare și în poemul anterior, dar acum avem de-a face cu o cronică neoficială a ei: “prin toamna lui 91 făceam naveta la ovidiu/ cinci minute de chiustenge cu autobuzul/ [...] și veneam seara acasă, în singurătatea rece/ a unei case în care mișunau șobolanii/ grași ca visele mele”; “prin 96 am încercat [...] am ratat toate sinuciderile/ care s-au succedat în viața mea. Atitudinea defetistă a grupării poetice nouăzeciste de la Constanța a anticipat, cu siguranță, prin spirit de frondă avangardistă, prin nonșlanța unor atitudini de protest făcute publice până în 2001, dar și după, chiar acea radicală schimbare a literaturii prin generația douămiistă, formată din cei foarte tineri. Teama ancestrală a unui tânăr aruncat direct în vâltoarea câștigării existenței, într-un oraș de la malul mării, este redată prin niște tehnici ale textualismului francez, din “la nouvele critique”, bine asimilate de către dobrogeanul poet Sorin Dinco la facultate: “scrisul a omorât omul din mine/ scrisul a devorat tot ce se născuse/ și crescuse în intervalul 72-87/ a fost de ajuns o jumătate de viață să dilueze/ în rahatul ăsta cealaltă jumătate din ea”. Perioada cenaclieră înseamnă pentru Dinco conștientizarea în artă. Originalul mod al autorului, sau construcției acestui Hotel Chiustenge, de-a intextua titlurile proemelor sale este chiar plasarea unora, prin caractere bondate, ori la sfârșitul textului (frate – “[...] eu zic să-i altoim niște scatoalce după ceafă// eu zic să-l iertăm/ eu zic să-l uităm// frate”), ori înainte de ultimul vers (sufletul – “și-și dau și sufletul/ numai să nu se dezlipească de-acolo”; rembo – “intră în scenă rembo/ taie și spânzură niște maimuțe”), ori în cadrul antetului de două versuri ale textului (“georg noi o să fim generația fără/ manuscrise”: “în zori, la fereastră/ un fel de pasăre fenics îmi ciugulește din/ palmă”) ori în primul vers proematizant – “există undeva în dobrogea un loc”. Restul textelor au o configurare a titlurilor normală, neaglutinată în materia parcă informă, originară a versurilor. De exemplu, “lună plină peste frăție”, penultimul proem din acest volum al lui Sorin Dinco descrie o întâlnire de dată recentă cu Mugur Grosu, iar discursul pare unul de incipit narativ, exact ca în Enigma Otiliei – despre care se făcuse referire intertextuală deja: “dacă marți ești prin chiustenge/ și te vei plimba cu un elicopter, la orele serii,/ pe deasupra tăbăcăriei/ vei putea vedea un tip adus ușor de spate/ traversând parcul/ el va merge spre strada cișmelei unde/ într-unul din blocuri, la etajul trei, stă mugur// [...] e semn că-n camera neagră/ dinco stă la o țigară-două cu grosu/ așteptând până una-alta să le răspundă/ vasilievici sau țuglea la telefon”. Reimaginarea atmosferei constănțene are ceva underground, însă este suprasaturată de kitsch, pentru că altfel s-ar cădea imediat în tradiționalism, în patetism – iar eul gestionar-recepționer la Hotel Chiustenge evită situațiile melodramatice, chiar și-n “lună plină peste frăție”, veritabil poem nostalgic: “trecând peste proastele servicii/ de închirieri elicoptere din chiustenge/ e de presupus că meșterul cerurilor/ de deasupra satului de vacanță/ va observa mișcarea asta/ și va da lună plină peste frăție”. În ce privește consumul de țigări există o boemă, urmată de o stare abulică. De aceea ultimul proem din carte se intitulează – după medicamentele cu nicotină în forma gumei de mestecat – “cu drag, nicoret”. După alte două titluri pantagruelice, “mici la grătar” și “mein damf” – care degajau mirosul petrecerii, “naturel” – era obligatoriu să fie tentată dezintoxicarea după atâta fumat. Fumatul dusese la incitarea inspirației. Reminiscențele primei idile, cea de pe faleza Dunării la “Lemne arse” cu Irina, aproape de vârsta majoratului, îl fac pe eul liric să se întoarcă și la o grevă liceeană la “Spiru C. Haret” din Tulcea, atunci când, la începerea trimestrului al doilea, în ianuarie 1990, a inițiat prima petiție către director, în urma căreia prea exigentul profesor Popescu a fost înlăturat să mai predea la unele clase: “mă uit în tavanul alb și încep ușor să regret [...]/ că m-am îndrăgostit în primăvara lui ’90 de irina// eram pe-atunci un fel de golan al tulcei, care/ dădea afară tot ce însemna ceaușism –/ de la pedagoga internatului spirtist,/ la profu de mate din clasă”. Irina, o colegă năbădăioasă, l-a învățat fumatul, printre primele săruturi, iar dependența de cele două preocupări, iubire și intoxicare, s-a intercondiționat: “[...] pe mal de/ danub/ mi-a fixat în colțul gurii prima țigară cumpărată/ din propriile economii// apoi a fost un kentan lung și sexul irinei,/ lumea ce urma să vină”. Boala actuală a poetulului Sorin Dinco, de plămâni, este cauzată de rezidurile fumulului tras mereu la câte un “safari”, neinterzicându-și deloc gama tuturor plăcerilor timp de peste alți optsprezece ani, iar perfuzia din spital, mestecarea de nicorette (care nu vindecă, ci dimpotrivă creează mai mult dependență) semnifică neputința ieșirii problematizante din aceste autoflagelante proeme, din discursul instituit la Cenaclul de Marți, adică la aflarea specificității scriiturii proprii. Iată-l pe poet cum își radiografiază plămânii obosiți, la modul depistării unor raluri cavernale: “a fost [...] și un lung/ safari/ în care leii sau bizonii vânați sunt acum glucoza/ ce picură în liniștea salonului// durerea cea dulce din piept s-a dus/ în locul ei voi planta nitroglicerină/ iar fumul ăstor 19 ani pare să se fi tras/ în capsule de nicorette,/ cingo între măsea și obraz/ plasture pe piept// frică”. Volumul din 2008 al lui S. Dinco este un jurnal proematic și dilematic, care apropie poezia de proză, cenaclul de piața publică, literatura în cadrul elitist de-o literatură a revoltei ieșită în stradă.