doruyoana

a trai in verbul a iubi

SUNT BOLNAV DE....IUBIRE

Este iubirea o boala molipsitoare ?!
Daca , nu , ?
Ma voi stradui in laboratoarele :
SUFLETULUI MEU ,
Sa o fac !: OBOALA MOLIPSITOARE ! SI!!!: Sa :
Va-nbolnavesc! pe:TOTI !,CU:
MICROBUL :IUBIRII !!!

O CÃLÃTORIE …
NEOBIȘNUITÃ ȘI NEBÃNUITÃ
CÃTRE ….ADEVÃR
( …a trăi în verbul a iubi… )

O călătorie ... Neobișnuită și ... Nebănuită ...către... Adevăr…

….A venit timpul , timpul să încep redactarea a ceea ce am consemnat în perioada mea de contemplare , în timpul călugăriei mele albe .

Îi mulțumesc jumătății mele , Iubi Iub , care m-a determinat și m-a motivat să încep odată...
Și îi mulțumesc și "LUI " că a avut atâta răbdare cu ezitările și întârzierile mele .

Este vorba despre călătoria mea și despre adevărul descoperit de mine .
N-am scris-o spre a rămâne cunoscută , ci doar din dorința mea de a nu uita a doua zi dimineața gândurile de peste zi și noapte , căci este știut că o noapte de "somn" șterge multe din detaliile care ți se par atât de clare când îți vin în minte și ți se par atât de importante că nu le-ai putea uita niciodată.

Din păcate , mi s-a întâmplat de multe ori ca a doua zi să-mi rămână gustul amar al neputinței de a-mi aminti doar decât că era ceva crucial pentru mine , dar să nu-mi pot aminti nici măcar ideea , nu mai vorbesc de detalii.

Poate că ar mai trebui să clarific câte ceva ;
eram într-o perioadă în care mă retrăsesem din lume , după ce călătorisem și cunoscusem aproape toate civilizațiile de pe terra , ca trimis al sistemului.

Decisesem să mă retrag din sistem și am constatat că asta echivala cu renunțarea la două diplome academice ("construcții de rachete" și "comerț exterior și cooperare economică internațională" ) și , odată cu ele , la toate avantajele obținute în timp , cât și la experiența profesională acumulată.

Și totuși ,
AM DECIS !:
ERASE ! All !
Și m-am trezit în fața întrebarii : ?! ÎNCOTRO ??
Și iarăși , am decis !
CÃTRE ... ADEVÃR !
Cu orice risc , cu orice sacrificiu , cu orice consecințe , dacă asta mă va ajuta
SÃ AFLU :cine sunt eu ?! , CU ADEVÃRAT!

Fiindcă simțeam , undeva în străfundurile ființei mele , că personajul care devenisem , plin de succes și cu o viață pe care mulți o invidiau , era un străin care îmi fura viața în fiecare clipă.

Scrisesem , cu ceva timp înainte o nuvelă , la Paris : " Amor clandestin la Paris " în care , printre altele , menționam un adevăr : m-am dus special într-o noapte , spre miezul nopții , în "Cafee de la Paix" ca să simt atmosfera în care a scris Minulescu "Celei care minte" și , când am intrat , după ce mi-am luat un vin fiert , mi-au venit pe bandă răspunsurile la întrebări pe care mi le puneam de când mă știu :

DE UNDE VIN ?
CE CAUT PE PÃMÂNT ?
ÎNCOTRO MÃ ÎNDREPT ?

Si răspunsurile primite au fost :

Că vin de undeva din univers într-o "vacanță" pe pământ ,
ca să aflu ce este iubirea și
că , după aceea , voi avea și șansa s-o "trăiesc".

Așa că atunci când mă retrăsesem din lume mi se părea mai important ,
chiar decât viața , să aflu ce este iubirea , ca să-mi împlinesc menirea călătoriei mele pe pământ .

Si am început citindu-i pe filozofi în speranța mea , inocentă , că ei au tratat toate subiectele umane , cu atât mai mult :IUBIREA .

Si așa începe călătoria mea neobișnuită și nebănuită către adevăr .

Pentru unii , va fi plictisitoare ,
pentru alții , insolită ,
pentru alții , neverosimilă ,
pentru alții , blasfemie ,
pentru alții ... Lumină….

Pentru cei care vor avea răbdarea să mă insoțească să-mi retrăiesc această fantastică aventură , doar mulțumirile mele pure și simple. / doru yoana /

Continui călătoria către adevăr
Eh !
Mă gândeam , mă răsuceam , mă răzgândeam și mă gândeam dacă să continui cu povestea mea neobișnuită despre descoperirea adevărului , în ordinea ei cronologică , sau să vă ofer direct rezultatele experienței mele fantastice ...

Si , am decis să încep cu sfârșitul !

Mi-aduc aminte , din tinerețe , de un coleg care citea din romanele polițiste doar prima și ultima pagină , dar știa cine este criminalul totdeauna îaintea noastră , dar nu-l interesa cum s-a ajuns la descoperirea lui .

În cazul meu ," criminalul" din scrierea mea " polițistă " este : "adevărul" !
Și , sunt tentat ca , chiar și pentru cei ce citesc doar două pagini , să-l dezvălui de la bun început .

Deci ,

"criminalul" în scrierea mea "polițistă" este adevărul și aflarea lui înseamnă :

ADEVÃR = IUBIRE

Iar , ...iubire , înseamnă :

Simultan și în paralel să fii capabil !!! :

1.SÃ OFERI ! ; NECONDIȚIONAT ! - adică ...., pentru orice ai oferi , să nu aștepți nici măcar un mulțumesc .

2.SÃ PRIMEȘTI!: NECONDIȚIONAT ! -adică : orice dar ai primi , să nu-l judeci după așteptările tale , ci bucură-te de bucuria celui ce ți l-a oferit ! ( și ...ce ?… tu ? ...ai face un dar.....ce ție nu ți-ar place ...? )

3.să ai încredere necondiționat! ( adică 100%) în cel , ceea , ceea ce iubești !
(aici aș fi spus : SÃ IERȚI NECONDIȚIONAT !) , să tolerezi necondiționat ! ,
dar era mai greu de "digerat" (…nu încerca să impui celorlalți regulile « universului »
tău , ai răbdare …., tolerează ,…iartă …și învață din « universurile » celorlalți)

Mai departe , merg doar eu și cu cei curioși de "conținut" , adică de : intrigă , sau doar "curioși" în aflarea drumului întortocheat al unui om care a găsit adevărul lui .

Fără să am pretenția că am găsit un adevăr univarsal , vă mărturisesc!: vouă ,
că : acesta este adevărul meu !

Pentru "plictisiți" și "nerăbdători" nu am decât o veste tristă : !!!@!!!… mărturisirea mea ..... va dura ceva ....timp !

O călătorie neobișnuită și nebănuită către adevăr.

Adevăr = un singur cuvânt: "iubire"

………….

« Lăsați cuvintele să plouă … !»

Când plouă , voi vă deschideți umbrelele , să nu vă ude ploaia , dar "priviți" cu speranță pe geam , de la adăpost , la ploaia care trezește natura la viață.

Și natura se "trezește " la viață prin "vlăstare tinere" , care înmuguresc și se transformă în mlădițe ce "țâșnesc" din cele mai "scorojite" și "îmbătrânite" trunchiuri.

Si așteptați să se oprească ploaia și abia apoi o judecați , ziceți voi , a fost "scurtă" , a fost "prea multă " , a fost mană (ploaie cu soare ) sau... a fost… destulă .

Si vă bucurați de ploaia "renăscătoare" abia după "ceva vreme" , cât le este necesar să crească , să "țâșnească" mlădițele , și-abia atunci ziceți !: " ce bună a fost ploaia ...aia.

Dar oare , puteți să vă "gândiți" ce picătură din toată ploaia a "picurat" pe locul de unde a "tâșnit" vlăstarul" , sau a încolțit sămânța din care a răsărit "firicelul de iarbă nouă" , crudă , verde și "proaspătă" ?

Deci ați putea să vă gândiți voi la "picătura aceea" ca să-i mulțumiți în mod particular ei , sau puteți să vă gânditi ce picătură a fost în plus , peste destul , care a înecat "firicelul" ce abia răsărise , ca s-o judecați în mod particular pe ea și s-o dojeniți că s-a grăbit și n-a avut răbdare să aștepte ploaia următoare , când , în loc să fie ca acuma aducătoare de "înec" , ar fi fost aducătoare de "răsărire" ?

Si , deci , când plouă , sau după ploaie , puteți voi să "identificați" picătura , sau s-o judecați individual dacă este necesară , este destulă sau este peste destul ?
Si mă întreb dacă pâna acum , când vă vorbesc eu de o "picatură" dintr-o ploaie , voi v-ați gândit vreodată la existența , rolul , importanța și "responsabilitatea" unei singure picături .

Si... n-ar fi nimica dar , când "citiți" ploaia unui text , vedeți și judecați fiecare picătură , adică fiecare cuvânt . Îl analizați , îl intoarceți pe toate fețele , îl judecați , înainte de a-l lăsa să cadă pe "ogor" , îl cenzurați și îl manipulați după scopul și interesele voastre ( părinților !, bunicilor !, ‘’învățătorilor’’… )
Si ... scrieți , tăiați , eliminați ...și rescrieți ceea ce dați "scris" ...mai departe... la "citit" sau la "tipar" .

" Lăsați cuvintele să plouă !!!! "

Lăsați-le să izvorască natural din suflet și lasați-le să "plouă sincer" , fară să vă amestecați în pre-judecrea lor.
Si cei ce le "citiți" nu vă mai grabiți să judecați fiecare picatură pe rând.

Așteptați să terminați de "citit" toată ideea până la sfârșit și după aceea așteptați să vedeți ce "înmugurește" și ce "vlăstare" țâșnesc din sufletul vostru , dupa "ploaia de cuvinte"…
"…lăsați cuvintele să plouă !!!!"

Parinți !: învățați-vă copiii : principii , nu cuvinte !
Copiii ! : învățați principiile cu cuvintele voastre !

Translator : cuvânt cu cuvânt !
Traducător : idee cu idee !

Cuvintele .. "trec"! .. Ideile , principiile , rămân !
Si... cu toții știți :
"apa trece , pietrele … rămân !”

Cuvintele..sunt ploaia ,
Principiile sunt "pietrele" și
Natura sunteți...VOI !

« Călătoria » mea începe de la un « gând » :
Să culeg ‘ dualismele’ filozofice pentru a medita asupra « aflării » elementului trinic , care le lipsește în analiză , pentru a « afla » armonia .

Am constat că omul trăiește în trei dimensiuni dar , « constrâns » de filozofi și de educație , ia decizii în doar două dimensiuni - își proiectează și își direcționeaza viața în două dimensiuni.

Adesea face alegeri :
între alb și negru , dar omul trăiește in colorat ;
între cald și rece , dar omul trăiește în călduț ;
între bine și rău , dar , cel mai adesea , omul alege răul necesar care ,
chiar de nu-i plăcut , îi face bine…

Exemplele sunt nenumărate în care omul ignoră din gândirea lui elementul trinic , pe care îl trăiește dar pe care îl « uită » când ia decizii .

La Kant , omul era : sensibilitate (intuiție)+intelect (judecăți logice) ;

La Pascal , omul era : o îngrămădire de contradicții (+ versus-) ;..oricum. « judecat » dual.

La Descartes , omul devine : lucruri cugetătoare + lucruri întinse…
dar Descartes introduce trinicul:

1.mă îndoiesc (eu) , deci cuget (eu)
2.cuget (eu) , deci exist (eu)
3.exist (eu) , deci Dumnezeu există (EL)
Sau
1.eu-eu
2.eu-eu
3.eu-EL

« EL » fiind principiul armoniei universale , armonia incluzând și echilibrul stabil și echilibrul instabil , care generează evoluția sau , mai clar , schimbarea spre un nou echilibru stabil.

Deci , eu, cred !că : omul nu se poate apropia de armonie în dual , în absența elementului trinic , care este însăși esența armoniei.

Pentru început , constat absența constantă a temei « iubire » din toate abordările filozofice- de meditat !

La Blaga : …. « omul încearcă să-și reveleze misterul prin cunoaștere și plăsmuire »
La Mirandola :… »omul a fost creat de « EL » pentru a putea cerceta adevărurile lumii create și pentru a putea slăvi pe Creator «

Cred !,eu : omul a fost creat ca să creeze în cadrul armoniei create de Creator , armonie dinamică și nu încremenită în echilibrul stabil al existenței materiei.
Mă refer la faptul că materia poate exista doar în condițiile unui echilibru stabil între părțile ei constitutive.
În cazul unui echilibru instabil , sau dezechilibru , materia tinde să ia altă formă (stare) în care elementele constitutive se regăsesc într-o nouă formă (stare) de echilibru stabil.

La Aristotel :.. omul este un « animal social »,
rezultă : statul.
La Rousseau :… omul este natural individual ,
rezultă : » omul este lup pentru om «

Se observă că « armonia » între individual și social apare prin introducerea elementului trinic « iubire ».

Un ‘stat’ care nu include în guvernarea sa și principiile « iubirii » îl indepartează pe om de natura sa ‘sociabilă’ , iar un individ care se separă de principiile iubirii devine , prin natura sa ,un « prădător ».
…..pare prea simplu ?

‘Comunismul’ a încercat să instituie statul paternalist , condiționând însă delimitarea omului de ‘armonia universală’, transformând iubirea în definiții condiționate , iar statul și-a adjudecat rolul de creator universal , eliminând elementul trinic din natura individuală . A rezultat , inevitabil , eșecul statului comunist.

Capitalismul instituie un stat în care individului i se dau ‘libertăți’ individuale de prădător în limite in care prădătorul individual să nu poată prăda statul , înlocuind iubirea cu compasiune conjuncturală.

Cred ! eu că : statul capitalist va falimenta inevitabil !

Deci care ar fi statul , nu ideal ci , necesar pentru evoluția umanității spre armonie ?

Eu, cred ! că :trebuie întâi identificat elementul ‘trinic’ , a cărui absență duce la echilibru instabil și în final la colaps.

Reanalizate , fiecare în parte , cu elementul trinic inclus , ar putea rezulta o filosofie de existență cu totul nouă , dar care se regasește parțial în toate cele anterioare , care au funcționat , mai puțin sau mai îndelungat , dar doar la nivel dual.

La Aristotel :…
« numai în comunitate poate fi practicată dreptatea , căci ea este o virtute socială. Lipsit de lege ( de stat) , omul devine ființa cea mai rea ( cel mai prădător animal )

Eu, cred !că : nu statul este cel care îl impiedică pe om sa devină prădător ci : conștiința , care este de esență din ‘armonia’ primordială și care îl determină pe om să fie om înainte de a ‘învăța ‘ , de a ‘afla’ , de cunoașterea ‘binelui și răului’

Eu, cred ! că : dacă statul se limitează doar la a emite legi care să separe binele
de rău , fără a ‘întreține’ și conștiința individuală și socială , ca un principiu necesar armoniei , acel tip de stat , mai devreme sau mai târziu , va falimenta (adică va fi înlocuit cu o altă variantă de stat , spre un nou experiment , la orizontul speranței atingerii armoniei ).

Un sistem dual nu va atinge niciodată armonia (echilibrul stabil) . Cel mult , va sta într-un echilibru instabil în care mai puțin de jumătate dintre indivizi sunt nemulțumiți de tipul de guvernare.
La dezechilibru , guvernarea trece în tabăra cealaltă….și ciclurile instabile …alternează.

1 2

In cazul găsirii , introducerii și acceptării elementului trinic , balanța instabilă se transformă într-un plan stabil , dar tot dinamic , al treilea element având rol de ‘regulator’ armonic.

Dezechilibrele nu se mai transferă direct între brațele balanței pe principii duale ci se ‘filtrează’ prin elementul (principiul) trinic , care ‘acumulează’ și ‘distribuie’ pentru menținerea balanței în echilibru stabil , chiar și prin situația extremă când absoarbe total ‘marginile’ ; atunci toate elementele sistemului sunt in echilibru stabil-armonic.
1

2
3

Obs. « 3 » este elementul trinic și nu statul « ideal »

Statul armonic ar rezulta ca formă de manifestare necesară prin introducerea elementului trinic în ecuația statului.
Cred că ar apare , ca necesare , noi tipuri și forme de guvernare.

La Aristotel :… » natura nu crează nimic fără scop »

Dar , omul privește scopul între cauză și efect.
Daca omul ar căuta și ar descoperi elementul trinic între cauză și efect , ar privi altfel scopul care ar putea deveni : armonia însăși (în dinamica ei).

La Aristotel :… « lucrurile se determină prin menirea lor »

Aici cred , eu , că este ‘confuzia’ lui Aristotel între menire (rol) și scop.
Deci , cred !, eu că :
‘menirea’ celor create în și de natură , inclusiv a omului , este un ‘rol’ individual ‘
într-un scop unic :-armonia coexistenței..cu și în condițiile creației inițiale.

Omul s-a dovedit a fi singura ființă capabilă în a interveni și schimba condițiile creației inițiale , prin aservirea scopurilor sale a mediului natural pe care l-a găsit , când nu era homo faber.

Prin interventia și schimbarea ‘armoniei’ naturale , omul a împins planeta spre echilibrul instabil , fiind acum incapabil să găsească (regăsească) și să repare dezechilibrele produse.

Prin menținerea sistemelor duale , de la falimentul statului , prin intervenții dizarmonioase a diferitelor state pe teritorii proprii , omenirea se indreaptă spre falimentul planetei , care se va produce inevitabil .

Lașii și adevărații vinovați ai dezechilibrului (însetații de putere , faimă și avere ) își pregătesc de pe acuma fuga pe alte planete , în alte galaxii , dar se duc inutil acolo fiindcă dezastrul îi va însoți pretutindeni în univers , unde se vor duce însoțiți doar de principii duale.

Dacă părăsesc Terra înainte de descoperirea , acceptarea si asimilarea elementului trinic din fiecare sistem dual , vreau să spun transformarea dualului în trinic la nivelul tuturor conceptelor și practicilor , nu vor fi decât ‘viruși’ de destabilizare a armoniei universului , adică forțe finalmente distructive.

Atunci apocalipsa apare ca necesară din partea Creatorului pentru păstrarea
armoniei , în afara experimentului ‘ omenire’ căreia i s-a oferit gratis la dispoziție laboratorul numit terra pentru a se ‘descoperi’ prin interacțiune și a-și descoperi destinul universal :

Acela de a deveni co-creator în armonia universului
și nu distrugător (prădător) al acesteia.

Am vorbit despre ‘armonie dinamica’ văzută în sensul ‘acțiunii’.
Orice acțiune urmărește scopuri și pune în joc mijloace , or o armonie statică ar presupune că scopul ar fi fost deja atins si omenirea și-ar fi împlinit menirea .
Omenirea este încă în dinamică spre atingerea armoniei , deci însăși armonia este dinamică fiindcă omenirea încă există , chiar daca intr-o armonie instabilă , la un pas de disarmonie , care ar însemna sfarșitul sistemului (omenirii)

La Einstein : « omul este cauza acțiunilor sale »

J.P.Sartre extinde liberul arbitru de la opțiunea duală către existența celei de-a treia variante și o denumește :’alegerea nealegerii’.

Sartre intuiește existența elementului trinic dar nu-l pătrunde intuitiv ci îl ‘definește’ rațional , adică îl caută exclusiv în logica formală.

Aș putea să-i opun , doar ca exemplu , ca a treia opțiune între bine și rău ,’răul necesar’ , care este ‘rău’ în sensul de neplăcut individual , dar ‘bine’ ca necesar pentru ‘pasul’ următor în cunoașterea individuală.

‘Răul necesar’ poate fi considerat și ‘pedagogia’ « LUI » în lecția vieții-punctul negru din yang , reperul pe care trebuie să-l menții în existența ta , care nu aduce consecințele ireversibile ale răului (răul comis , greu poate fi îndreptat) ci doar menținerea trează în constiință a acestor posibile consecințe , urmate de bucuria binelui primit după pasul următor.

Dacă analizăm dualismul drept-nedrept , cu certitudine existând un element ‘trinic armonic’ , putem găsi : echitabil , de exemplu.

La Ioan Damaschin :
« necesitatea este o mișcare mereu identică cu sine , destinul fiind insoțit de necesitate »

Deci , si prin Ioan Damaschin , acceptarea și alegerea (ca liber arbitru) a
‘răului necesar’ te apropie de aflarea și urmarea propriului destin.

Raționând doar în termeni extremi la liberul arbitru ,
Ioan Damaschin se întreabă :
« dacă omul nu ar fi înzestrat cu liber arbitru , la ce i-ar mai folosi reflexia ? »

Cred ! ,eu ,că :omul a fost înzestrat cu relfexie tocmai pentru a descoperi și accepta elementul trinic armonic iar liberul arbitru i-a fost hărăzit ca libertate supremă de a-și descoperi și urma destinul , ca unică variantă de atingere a împlinirii personale în ‘rezonanță’ cu planul creatorului pentru fiecare suflet în parte.

Iar cei ‘împliniți’ ‘’află’’ că au fost împliniți chiar înainte de ‘’judecată’’ datorită acestei ‘rezonanțe’ în care intră sufletul lor cu conștiința universală.
Iar răsplata împlinirii este împlinirea însăși , care se vede doar în lacrimile care îți izvorasc dintr-o inimă în extazul înțelegerii și mulțumirii.

Ar fi necesară definirea termenului de destin.

După înțelegerea mea , destinul , în sistemul dual discutat de filozofi , este parcursul vieții de către un om care își exercită liberul arbitru deci este responsabil pentru parcursul și finalul acestui drum.

Cred !,eu , că : destinul trebuie redefinit ca ‘plan predeterminat’ de Creator prin ‘’ingredientele’’-harurile cu care îl inzestrează pe fiecare pentru a-și ‘’împlini’’ destinul

Si nu ar mai trebui facută confuzia între scop și destin fiindcă , de regulă , când omul își folosește liberul arbitru urmarește scopuri și nu destinul.

Destinul este predeterminarea ta în planul creației prin harurile cu care ai fost înzestrat.

Prin liberul arbitru omul se poate apropia sau se poate depărta de destinul său.
Dar este sigur că atunci când își foloseste liberul arbitru spre apropierea de destin , simte aceasta intuitiv prin ‘’împlinirea’’ care-l copleșește și-l îndrumă să meargă pe acel drum până la capăt .
Iar la capăt este răsplata aflării destinului împlinit.

Și aici s-ar ridica o întrebare extremă :

« Există criminali predestinați sau toți criminalii devin criminali datorită uzitării neînțelese a liberului arbitru ? »

Eu,cred ! că : nu există criminali predestinați…dar,

Eu,cred ! că : iubirea este predestinată .

Cuvântul distrugere există predeterminat în procesul creației armonice , doar în sensul evoluției . Distruge pentru a reconstrui ceva mai ‘’creativ’’, dar doar a distruge , ca scop în sine , a fost inventat tot de liberul arbitru ‘’orb’’ al oamenilor care au gândit doar dual.

Si….după ‘a distruge’ oamenii au inventat cuvantul ‘’ură’’ , ca să se justifice.

Si , cred !,eu, tot prin liber arbitru ‘’orb’’ , oamenii au înlocuit și cuvântul ‘’a oferi’’ cu ‘’a primi’’…și …apoi cu… ‘’a lua’’…etc…

La Spinoza : « libertatea este necesitate înteleasă »

In felul acesta ‘’răul necesar’’ nu mai este o constrângere ci o cale a libertății .

La Spinoza :
« este liber omul conștient de necesitățile care îl constrâng »

Daci , cu cât ‘’necesitățile’’ sunt mai puține cu atât omul este mai liber și este
‘’și mai liber’’ , acceptând , prin cunoaștere , constrângerile necesare ca fiind natural necesare-adică ‘’răul necesar’’ , fără de care n-ar exista de exemplu :
a respira , a se hrăni ,….a oferi…, etc

Posesia !
…..instinct , sau educație ?

Posesia , ca instinct , implică voința de a poseda simultan cu pierderea respectului față de ‘’obiectul’’ posedat.

Posesia , ca educație , transformă ‘’obiectul’’ posedat în ‘’utilitate’’ și pervertește constiința la necesitatea unui anumit tip de respect față de ceea ce ‘’îți aparține’’ , prin posesie consfințită de proprietate sau de ‘’consimțirea’’ ‘’obiectului’’ posedat.

Oricum ar fi,…instinct sau educație.., posesia transformă respectul ( care acordă libertate) în ‘’grijă și protecție’’ , pentru ca ‘’utilitatea’’ ‘’obiectului’’ posedat să fie cât mai îndelungată și plăcută.

Restul…, în afara posesiei…, poate fi oricând ; ….dragoste…iubire…împlinire .

Si , dacă posesia este instinct , de ce omul simte nevoia să o exercite asupra lucrurilor și/sau ființelor ‘’exterioare’’ lui însuși ?

Dacă prin educație , omul s-ar limita la a ‘’poseda’’ doar cunoaștere despre ‘’lucruri’’ și ființe , el ar ajunge să posede bunul cel mai de preț :
cunoașterea de sine…și simultan ar deveni liber de posesiile înconjuratoare dar ar poseda cel mai de preț lucru din existența sa : pe sine însuși.

Din păcate , fără ‘’educație’’ , omul consideră că el își aparține sie însuși în mod natural și deci , natural , nu poate simți nevoia de a poseda ceea ce crede el că este deja al lui , prin naștere.
Cât de departe este el de adevăr și de sine însuși.

Cred !,eu,că : unul din sensurile existenței este de a afla « cine ești tu » pe parcursul vieții și nu la sfârșitul ei când…’’ți se spune !’’ dar e…prea târziu pentru a-ți mai trăi adevarata existență hărăzită și nu cea aleasă de tine , prin fals orgoliu al liberului arbitru (“orb”) sau prin ignoranță .

« Sufletele simple
găsesc binecuvântarea în lucruri ‘mărunte’ ,

Sufletele împlinite
găsesc binecuvântarea în lucruri simple «

Cum poți să te cunoști pe tine însuți ?

Nu cred că există o rețetă dar cred că drumul începe cu contemplarea asupra ta
însuți , când te privești din exterior ca pe o persoană distinctă de eul tău și te contempli ca pe o persoană străină și te ‘’vezi’’ și afli cu adevărat ce îți ‘’place’’ și ce îți ‘’displace’’ la personalitatea și persoana ta.

Iar cel ce contemplă este constiința ta detașată de subiectiv , lipsită de pasiune sau furie sau desnădejde sau…de …orice.
Si…abia atunci începi să întrezărești cine ai devenit prin instincte și liber arbitru ‘’orb’’.

Însă , cu cât ‘’posesia cunoașterii’’ este mai mare , mai solidă și mai stabilă , cu atât procesul ‘’contemplării’’ și aflării de sine durează mai puțin și îți rămân mai multe zile de trăit în tine însuți , pe drumul împlinirii.

Iar când ai găsit drumul împlinirii îl urmezi cu seninătate și fără teamă și fără grabă , uitând de timp și de moarte.

Si,cred !,eu, că : abia atunci omul află ce este fericirea , trăind-o ca pe un modus vivendi , fiindcă atunci , pe proriul lui drum , omul va trăi în iubire , adică în interiorul iubirii și…el însuși va deveni iubire-armonie-

« sensul vieții este …că n-are nici-un sens »

Chiar dacă atunci când faci ceva și ți se pare că acel ceva este foarte important sau are un sens , după…un timp.., descoperi câte lucruri neimportante și fără sens ți-au ‘’mobilat’’ viața.

Dar !
După ce te-ai ‘’odihnit’’ o clipa ( o zi , un an…, mai mulți ani..) privind în tine , poți să revii acolo unde îți este locul , pe drumul hărăzit (cu har) și ursit.
Deci ar avea sens să-ți descoperi harul (harurile) și să mergi în drumul harului.
Ai afla , nu ce sens are viața ta , dar ai afla , cel puțin , sensul în care trebuie să meargă viața ta.

Iar unul din ‘pași’ ar putea fi : « termină ceea ce ai început »
Dacă n-ai de gând să termini , mai bine să nu începi nimic .

Și contemplarea e un mod de viața ca oricare altul dar a începe și a abandona înainte de a termina nu e decât ‘’risipă de viață’’

« Eroismul nu este să înfrunți dușmanul ci adevărul , iar adevărul nu ia prizonieri »

« Averea nu te face un om bogat ci un om mai ocupat , din ce în ce mai ocupat cu administrarea a ceva exterior ție care crezi că ‘’îți aparține’’ »

La Heraclit :
« …lumea se naște din lipsă și piere din prisos »

Mi-a venit în minte un exemplu de ‘dual’ cu «’posesie’ :

« …te iubesc…dă-mi inima ta ! »…
În trinic , corect ar fi : « te iubesc…îți ofer inima mea »

ordine haos

armonie

În afara unei ‘’rațiuni’’ , privită din exterior , orice ordine poate apărea simultan ca haos sau armonie în ‘’ochii rațiunii’’ altor privitori.

Ordinea se regăsește într-o anumită regulă (reguli) .
Haosul se regăsește în afara oricărei reguli ( ce nu poate fi depistată de rațiune ) .
Armonia este simultan și regulă și lipsă de reguli dar se apreciază mai puțin cu rațiunea ci mai mult cu simțirea (sufletul).

Deci , în trinic , armonia este simultan și ordine și haos , adică simultan constrângere și libertate , adică simultan rațional și irațional, adică simultan conștient și subconștient pentru un suflet în ‘echilibru’.

Echilibru = liniște interioară.

Despre virtute ……

La Platon , în dialogul cu Menon , în « definiția virtuții » , Menon încearcă să definească virtutea enumerând speciile ei ( la barbat , la femeie , etc…). Platon îi replică cu sănătatea care este aceeași la bărbat și la femeie.

Și , aici , cred ! Eu , că : intervine ‘’principiul’’ înțelegerii definirii cuvintelor ca și ‘’concept’’.

Fiecare consideră că sănătatea este un concept unanim’’înțeles’’ ca unic , veșnic , necreat , … deci este înțeles ca un principiu , dar nici ea nu poate fi declarată decât din ‘’ interiorul’’ subiectului , deci și ea este subiectivă.
Nu există un etalon de sănătate , există percepția subiectului care declară : sunt (mă simt) sănătos , când se simte într-o stare de armonie sau , mă simt bolnav ( mă doare..trupul sau…sufletul ).

În dialogul lor , Platon și Menon , vorbesc doar de sănătatea fizică , ei înșiși simțindu-se ‘’bolnavi’’ sufletește că nu pot ‘’palpa’’ un adevăr absolut ci pot ‘’palpa’’ doar ce îi desparte de acest adevăr , pe care îl caută.
Deci , amândoi ‘’simt’’ simultan că există un adevăr unic și că ‘’adevărul’’ celuilalt nu este acest adevăr.

Față de sănătate , care este un principiu declarat de subiect , virtutea este o însușire pe care subiectul nu o poate declara . Ea rezultă din interacțiunea cu exteriorul , exteriorul fiind cel care o constată.

Subiectul nu poate declara : simt că sunt virtuos , așa cum poate declara : simt că sunt (sau nu) sănătos.

Deci , virtutea este o normă impusă , inventată de oameni , ca o necesitate de a extinde sănătatea interioară la noțiunea de sănătate colectivă și au introdus virtutea ca o normă individuală pentru o colectivitate ‘’sănătoasă’’.

Și, din multitudinea de colectivități ( plecând de la pluralul doi : bărbat-femeie , bărbat-bărbat , femeie-femeie) s-au ‘’nascut’’ , și apoi s-au impus , diverse forme de ‘’virtute’’ , ca norme minim necesare a nu fi incălcate pentru a păstra sănătatea colectivă ( armonia , ‘’liniștea’’cuplului…etc…)

Deci , sănătatea , cred !, eu , că :
este un principiu necesar ( dar nu și suficient) pentru ca “unul’’ să existe și să se poată manifesta în armonie (kosmos) ,

Iar virtutea ,
este o normă necesară ( dar nu și suficientă) pentru ca minim ‘’doi’’ să poată exista și să se manifeste pentru găsirea armoniei lui ‘’doi’’ , care să nu distrugă armonia lui ‘’unu’’…etc…

Și…fiindcă virtutea a fost găsită prea ‘’săracă’’ s-a inventat alt termen , mai cuprinzător , numit morală , dar tot o normă necesară dar nu și suficientă , pentru același scop , al armoniei lui ‘’multiplu’’ fără să se piarda armonia lui ‘’unu’’.

La Platon :
“ …sufletul nostru precede trupul ca existentă “

Cred !, eu , :
sufletul , contemplă ;
trupul , raționează .

Deci , contemplarea precede rațiunea și poate exista în absența ei.
Rațiunea are nevoie de cunoaștere pentru a ‘’judeca’’ prin asemănare sau nonasemănare , în raport cu cunoașterea acumulată.

Și rațiunea poate exista în absența contemplării dar în cazul acesta își pierde reperul interior față de ‘’prototip’’ și se îndreaptă spre un experiment trăit doar prin simțuri , fiindcă rațiunea se bazează doar pe înțelegerea raporturilor între ceea ce poate fi perceput prin simțuri , cu extrapolare în abstract , bazându-se pe o logică învățată și asumată.

Contemplarea ‘’înțelege’’ , fără să aibă nevoie de rațiunea înțelegerii etapelor parcurse , înțelege ‘’direct și corect’’…binele , frumosul , armonia , …etc..,fără să aibe nevoie de ‘’educație’’.

« … cine își pierde sufletul , își pierde ‘’reperele firești’’ cu care se naște și pe care , prin ‘’educații’’ greșite , le ‘’uită’’... »

Deci existența în trup ar putea avea ca scop (sens) descoperirea , prin rațiune , a sufletului ce ne-a fost dat.

Altfel spus , călătoria omului în trup , prin viață , ar avea ca sens și scop înțelegerea , prin rațiune (simțuri și judecată) , a naturii neschimbate a sufletului și , mai ales , descoperirea acestuia.

Cred !,eu,că : atunci când ajungi să-ți armonizezi simțurile și judecata cu sufletul , afli instantaneu ( prin contemplare) de unde vii , ce cauți pe pământ ( în trup) și încotro te îndrepți.
Si , atunci , ai găsit liniștea interioară-pacea interioară și nimic nu te mai poate ‘’deturna’’ din exterior și…devii…iubire !

Si , cred ! , eu , că : iubirea (a oferi și a primi necondiționat ) nu poate exista în afara sincerității.

sincer
sin
suflet-sine
cer
deschis-senin

Deci , sincer = suflet deschis , senin , adică necenzurat de rațiune , de judecată , de calcule , de așteptări , de răsplată sau pedepse.

Oferi , fiindcă sufletul tău ‘’simte’’ că celălalt are nevoie de oferta ta , primești necondiționat ceea ce îți este oferit necondiționat , fiindcă sufletul celuilalt ‘’simte’’ că tu ai nevoie de ceea ce îți oferă el.

Dacă tu crezi că nu ai nevoie de ceea ce ți s-a oferit necondiționat , înseamnă că ai judecat și deci ai condiționat , deci te-ai indepărtat de iubire.

Dacă accepți necondiționat , cândva , vei constata că ceea ce ți s-a oferit îți era de trebuință , doar că atunci când ai primit nu știai , fiindcă erai departe de iubire.
…Nimic nu e intâmplător

Iubirea se ‘’simte’’ cu sufletul , nu se judecă cu rațiunea

Si dacă atunci când ‘’simți’’ că trebuie să oferi necondiționat sufletul tău e treaz , atunci când te indoiești a primi , sufletul tău este doar ‘’adormit’’. Trezește-l și bucură-te și când primești , la fel de senin ca atunci când oferi.

Iar când omul se bucură doar când primește , fără a se bucura când oferă , atunci , sufletul lui este bolnav , în sensul că omul acela este dominat doar de rațiune și , când se bucură că a primit, nu i se bucură sufletul ci rațiunea.

Dacă nu te poți bucura când oferi necondiționat , nu te poți apropia de iubire , căci :
ai primit sufletul , necondiționat ! ; ți s-a dăruit ca să înțelegi și să trăiești lecția iubirii.

De aceea spovedania este o cale de vindecare a sufletului prin apropierea de sin cer , adică suflet deschis , suflet senin în care cel ce se spovedește marturisește ceea ce ‘’simte’’ că a ‘’păcătuit’’ , adică a făcut împotriva sufletului său (sin cer) , dintr-o rațiune sau alta.

Prin mărturisire sin ceră , el își deschide sufletul , adică se ‘’coboară’’ în sufletul său sin cer , care îi semnalizează greșala și-l împovarează , îngreunându-i conștiința , până când acesta nu mai suportă și se spovedește , ‘’își deschide sufletul’’ pentru a scăpa de povară .

După mărturisire , el se simte ‘’ușurat’’…și …majoritatea o iau de la capăt cu ‘’încărcarea conștiinței’’ până la următoarea ‘’spovedanie’’.

Conștiința funcționează ca un sanitar al sufletului și cei fără conștiință și-au « pierdut » sufletul.
Căci , fără suflet , sanitarul (conștiința) nu-și mai are sensul și dispare .

Deci , cred !,eu, că : sin cer , în sensul adevărului , are legătură cu acesta doar în sensul de a te exprima cu adevărat (față de tine ) în sensul a ceea ce simți sin cer , indiferent dacă rațiunea (a ta sau a altora ) îți spune că ceea ce exteriorizezi este adevărat sau fals.

Adică a fi sin cer înseamnă a-ți mărturisi sufletul deschis , fără a ‘’pre-judeca’’ consecințele mărturisirii tale.

Dar , după ce mărturisești sin cer , poți raționa asupra adevăratelor nevoi ale sufletului tău și poți descoperi , despre tine , cât de departe de tine însuți te-a dus rațiunea ta , prin ‘’educație’’ și ‘’judecăți’’.

Te poți redescoperi și te poți reapropia de tine însuți , spre propria armonie , indiferent de acel ‘’tine însuți’’ pe care îl descoperi prin sin cer (itate) , adică : suflet deschis spre sufletul tău.

« Nu te teme de moarte , teme-te de viața netrăită »

« Înțelegerea este ca o sămânță »

Dacă o ‘’îngrijești’’ va încolți și dacă vei avea răbdare în îngrijirea ei , ea va crește și te vei bucura de ea.
Dacă n-ai răbdare să o îngrijești natural și îi vei administra ‘’stimulente’’ , pentru a o vedea ‘’crescută’’ mai repede , întelegerea ta se va ofili și va muri , oricâtă ‘’apă’’ i-ai mai turna la rădăcină .

Înțelegerea are nevoie de mediu natural pentru a crește , adică de mediu sin cer , adică suflet deschis , adică suflet senin , adică sin , sine din sinele inițial , natural , primordial.

Deci , înțelegerea rămâne departe , în absenta sin cer (ității).
Așa că primul pas spre înțelegere este dobândirea puterii de a fi sin cer , dincolo de consecințele pre-judecate sau anticipate.

credintă - încredere necondiționată
nădejde - speranță cu încredere
dragoste - încredere cu drag

Adevărul îl poți afla ( înțelege) mai lesne cu inima , cu un suflet deschis (sin cer)

A iubi înseamnă a oferi necondiționat , ‘’ce are nevoie ‘’ celălalt , nu a-i oferi ceea ce crezi tu că are nevoie , ci a afla care este ‘’nevoia’’ lui și a i-o împlini necondiționat , oricare ar fi efectele darului tău asupra persoanei tale.

Un exemplu , la extrem , ar fi că , dacă iubești pe cineva și acel cineva , din orice motive sau rațiuni dorește să trăiască departe de tine , dacă iubești cu adevărat , îi oferi libertatea necondiționat chiar dacă aceasta te va afecta.

Si nu cred că are sens să-i spui : îți dau libertatea fiindcă te iubesc și îți ofer ceea ce îți dorești .
Si , te întrebi ; în afara cuvintelor , cum ar afla… ?
Simplu , din fapte. Dacă faptele sunt fapte de iubire de la început , și nu fapte de posesie sau de reciprocitate , nu va mai fi nevoie de vorbe care să explice sau să justifice.

Când și iubirea ta necondiționată este răsplătită cu o iubire necondiționată , vei simți împlinirea armoniei.

Omul , după înfăptuirea ‘’primului păcat’’ , prin ‘’natura lui’’ este ‘’născut’’ păcătos și ‘’înclinat’’ către păcat.

Cele « zece porunci » , nerespectate nici în literă și nici în spirit de către oameni ,
le-au fost date acestora pentru ca ei să ‘’afle’’ ce trebuie să facă pentru a-și învinge ‘’firea’’ și a se renaște din ei înșiși , împotriva ‘’firii lor păcătoase’’.

Când un om renaște , cu adevărat , din el însuși , atunci armonia este în inima lui iar cele zece porunci nu mai devin porunci ci legi naturale , natural de urmat de către omul ‘’renăscut’’.
Și ele se transformă din legi în pricipii naturale ale noii sale vieți , în care cel ce le respectă nu mai simte povara împlinirii lor , ca pe ceva greu sau dificil de împlinit , ci le va urma și aplica cu bucuria descoperirii adevăratei lui vieți și meniri în viața trupească. Si…atunci…se va simți …mântuit.

« Oricâte fapte bune ai face , nu vei fi mântuit . Dar , dacă te vei mântui , vei face numai fapte bune ».

{iar a te mântui , cred ! eu , că :
înseamnă a descoperi și a trăi in verbul a iubi .}

I.C. Este primul martor sin cer și cinstit care , deși era conștient de nevinovăția lui , nici nu s-a apărat cu vorbe , tocmai fiindcă nevinovăția lui era evidentă ( obiectivă) , și nici nu i-a acuzat de vină pe acuzatorii lui nedrepți.

I.C. este primul om care nu-i acuză pe alții pentru ‘’greșala’’
ce-l îndreaptă evident spre moarte.

I.C. nu zice :
-ei (fariseii) sunt de vină , că m-au condamnat pe nedrept , pentru a-și păstra ‘’privilegiile’’ ;
-ei (poporul) sunt de vină că l-au ales pe Baraba spre eliberare ;
-el ( Pilat) este de vină căci , deși îi știa nevinovăția și știa că poporul îl va alege pe Baraba , l-a dat pe mâna acestuia.

I.C. zice , doar :
-« Iartă-i Doamne , că nu știu ce fac »

Astfel , I.C. devine primul om care nu mai aruncă o vină asupra altcuiva și își asumă moartea prin credință .
Credința în « EL » , că după moarte va învia.

Iar credința ( încredere necondiționată) i-a fost mai puternică decât frica de moarte și astfel I.C. a devenit : întâiul « renăscut ».

=apocalipsa 7-14=

…‘’ aceștia sunt cei care vin din necazul cel mare ;
ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele mielului’’

‘’Necazul cel mare’’ , cred !, eu , că: este păcatul originar , când primul fiu al lui Dumnezeu , Adam , și-a părăsit credința în « EL » , încălcându-i ‘’restricția’’ de a « nu lua din pomul cunoașterii binelui și răului și de a nu se atinge de el » , comițând mai multe păcate consecutive față de credință (încredere necondiționată)

1.- Adam , la propunerea Evei de a mânca din pomul
‘’oprit’’ , nu-i amintește acesteia că le-a fost spus :« nici să nu mănânce din el , nici să nu se atingă de el » ;

2.- Adam mănâncă din fructul ‘’oprit’’ , încălcând , inclusiv pentru el , ‘’restricția’’ ;

3.- După ce a mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului , Adam ‘’află’’ că a făcut ceva rău , că și-a încălcat credința , că și-a pierdut-o și s-a simțit gol și s-a rușinat și s-a înspăimântat ;

4.- s-a ascuns de Dumnezeu

5.- când Dumnezeu l-a întrebat de ce s-a ascuns , Adam a spus că este gol și-i este rușine

6.- când Dumnezeu i-a spus că a mâncat din pomul ‘’oprit’’ și l-a întrebat de ce a facut-o , Adam a dat vina pe Eva : « … ea mi-a dat și eu am mâncat »

Acesta , cred ! , eu , că : a fost necazul cel mare : pierderea credinței (încrederea necondiționată) în “EL” , neasumarea vinei și învinovățirea altcuiva pentru faptele tale.

Atunci când a mâncat din pomul ‘’oprit’’ , al cunoașterii binelui si răului , Adam a ‘’aflat’’ și teama și frica și rușinea.

Iar gol , cred !, eu , că s-a simțit gol în suflet , nu neacoperit fizic , ci în sensul : gol de credință.

=apocalipsa 3-17=

‘’…bogatule (material)…și nici nu știi că ești ticălos , vrednic de plâns , sărac , orb și gol.și te sfătuiesc să cumperi de la mine aur curățit prin foc , ca să te îmbogățești , și haine albe , ca să fii îmbrăcat și să nu ți se vadă rușinea goliciunii
tale , și alifie pentru ochi , ca să-ți ungi ochii și să vezi ‘’

Prin ‘’sângele mielului’’ eu înteleg : adevărul.

I.C. , primul om care , într-o situație similară cu cea a lui Adam , nu a făcut nici unul din cele 6 păcate , nu s-a ascuns de Dumnezeu , n-a dat vina pe altcineva , chiar cu pretul sângelui său (adevărul) , având ca singur suport credința ( încrederea necondiționată) în « EL » , adică ‘’haina albă’’ .

Iar cei ce ‘’și-au albit hainele în sângele mielului’’ , cred !,eu , că : sunt cei ce au înțeles ‘’necazul cel mare’’ , au înțeles și au ales credința ca suport suprem.

Iar credința , cred !, eu , : nu poate fi ‘’văzută’’ decât cu suflet sin cer
( curat , deschis ) în adevăr .

De aceea revin :
=apocalipsa 3-17=

‘’bogatule…nici nu știi că ești …
- ticălos… - căci ți-ai ‘’vândut’’ sufletul..sin cer

- vrednic de – fiindcă totdeauna vei plânge dupa el. Vei
plâns trăi chin și întristare și nu vei ști de ce…

- sărac - ai rămas fără singura bogăție ce-ți
aparținea cu adevărat…

- orb - căci fără suflet sin cer nu vei mai ’vedea’
credința și nu vei mai avea încredere în
nimeni și nimic și nici în tine…

- gol - căci fără suflet sin cer ești gol în fața lui
Dumnezeu și a celor mântuiți…

Dar , apoi , nu mai înțeleg ce inseamnă :

…« să cumperi de la mine aur curățit prin foc , ca să te îmbogățești »… ,

decât , dacă ‘’aur curățit prin foc’’ ar însemna ‘’suflet purificat ’’ . Dar tot nu înțeleg de ce spune …‘’ să cumperi de la mine’’…
Or , a cumpăra presupune o monedă de schimb . Și aș putea înțelege dacă aceasta ar fi iubirea .

Deci , cine l-ar iubi ,
ar primi și sufletul sin cer ,
ar primi și haine albe , credința , sființenia firii , ca ‘’să nu se mai vadă rușinea goliciunii sale , și ar primi și ‘’alifie pentru ochi’’, adica miruirea sufletului pentru a ‘’vedea’’ adevărul.

Dar tot nu înțeleg cum iubirea poate fi o monedă de schimb , adică obiect de târg , atâta timp cât eu, cred ! că :
a iubi însemnă a oferi necondiționat și a primi necondiționat , având ca suport încrederea necondiționată.

Voi avea răbdare și :am credința ! că : într-o zi ,
voi ‘’afla’’ sau mi se va permite să ‘’văd’’.

Încerc să înțeleg sensul celor două cuvunte de ‘’încheiere’’ :

amin și aleluia și ‘’deslușesc’’ :

amin= cuvânt de ‘’încheiere’’ a ‘’zicerii’’ ,

Adică , după amin , nimic din ce a fost zis înainte nu va mai putea fi modificat , retras sau retractat.

aleluia= cuvânt de ‘’încheiere’’a faptelor ,

Adică , după aleluia , faptele făcute rămân făcute și nu vor mai putea fi modificate , refăcute sau anulate.

Si simt acum că ‘’aflu’’ că mântuirea înseamnă eliberarea de păcatul originar , răscumpărarea credinței .

Revin la neînțelegerea mea referitoare la :”…să cumperi de la mine…” și ‘’aflu’’ în
=apocalipsa 21-6,7,8=;

21-6 – « …celui care îi este sete , ÎI voi da să bea fără plată din izvorul vieții. »

21-7 – « ….cel care va birui va moșteni aceste lucruri .
EU voi fi Dumnezeu și el îmi va fi fiu «

21-8 – « …dar cât despre fricoși , necredincioși , urâcioși ,
ucigași , desfrânati , vrăjitori , închinători la
idoli , și toți mincinoșii , partea lor este…
moartea a doua. »

Deci “EL” zice :- EU voi fi Dumnezeu …
nu zice :…EU voi fi Dumnezeul tău

-Si tu îmi vei fi fiu…
nu zice :… și tu vei fi robul meu…

Și…iarăși … nu înțeleg de ce preoții spun la cununie : ‘’…se unește robul lui Dumnezeu,…., cu roaba lui Dumnezeu,…,’’ și nu spun : ‘’ …se unește fiul lui Dumnezeu ,…, cu fiica lui Dumnezeu,…,’’….

Mă rog , poate că biserica nu mai recunoaște alt fiu al lui Dumnezeu decât pe I.C. Dar tot biserica a sanctificat atâția oameni pe care i-a considerat că s-au mântuit prin faptele și credința lor .
E adevărat că nu a sanctificat nici un om în viață …

Să înțeleg că biserica nu consideră că un om se poate mântui în timpul vieții ?

De fapt , în cărți religioase n-am găsit vreo explicitare concretă a termenului de mântuire , mântuirea fiind învăluita într-un mister și în parabola :
‘’nu te vei mântui făcând fapte bune , dar dacă te mântuiești vei face numai fapte bune’’.

Mă rog , eu rămân la ceea ce cred ! eu, :
A te mântui înseamnă a te elibera de păcatul originar.
Am răbdare…și o să ‘’aflu’’…

Prin învierea lui I.C. , cred !, eu , că :
Dumnezeu a dorit să arate și să confirme că el , I.C. , este : adevărul și calea și viața ,

Adică :
Omul adevărat.
Adică , adevărul , calea și viața ce trebuie să o urmeze un om pentru a-și descoperi și a-si răscumpara propria credință și relație personală cu Dumnezeu.

Așa că eu , va trebui să “studiez’’ cuvintele și pildele lui I.C. , pentru a ‘’afla’’ ce , cum și cât trebuie să fac pentru a deveni un om adevărat.

Si , cred !, eu , că : acesta este secretul , misterul și sensul acestei vieți a oamenilor de ieri , de azi și de mâine :
să ‘’afle’’ ce este : credința , iubirea , mântuirea și să
trăiască în și întru ele .

Ar mai rămâne un mister : de ce a creat Dumnezeu lumea ( pământul și natura) și , mai ales , de ce l-a creat pe Adam ?

Hm , deja asta mi se pare indiscreție și amestec în treburile « LUI » , așa că n-o voi cerceta și voi avea răbdare să mi-o spună « EL » , cândva , dacă v-a dori-o.

Pentru ce am ‘’aflat’’ până acum și pentru ce voi mai ‘’afla’’ ,

eu , « ÎȚI » Mulțumesc.

Chip , închipuire , întruchipare

În fel și chip : în toate felurile (modalitățile) pe care mi le-am închipuit
(imaginat , gândit , raționat , simțit ) eu , ca întruchipare a tuturor cunoștințelor pe care le am și pe care le-am putut încerca (gândi , raționa , concluziona , aplica… )

Dex : ‘’ după chipul și asemănarea cuiva =întocmai ca cineva ‘’

‘’în fel și chip ‘’ , aplicată omului , demonstrează limita posibilităților sale de a înțelege , de a explica și de a crea.
( limită la : toate felurile și modalitățile posibile..pe care și le poate închipui..)

‘’în fel și chip’’ , aplicată lui Dumnezeu ,
demonstrează infinitatea lui Dumnezeu în posibilitățile sale fără limite
( omnipotent , omniscient , omnivalent , omniprezent,…) .
« EL » știe orice , în orice direcție , oricând poate face orice , în ‘’orice fel și chip’’.

Când Dumnezeu a creat omul , după chipul și asemănarea Sa ,
l-a creat în ‘’fel și chip’’ , dupa Sine .

L-a înzestrat cu toate calitățile posibile și l-a pus în Eden și
i-a oferit la dispoziție ‘’pomi’’ , ‘’buni de mâncat’’ și ‘’plăcuți la vedere’’ , pentru ca omul , singur , să-și descopere și să-și construiască închipuirea sa proprie (personalitatea) , astfel încat omul să devină o întruchipare a lui Dumnezeu , fără
a-și pierde identitatea proprie.

Adică , având la dispoziție toată cunoașterea , omului i s-a dat libertatea să o descopere , să o înțeleagă și să o folosească prin propria înțelegere și decizie.

Deci omul trebuia să descopere singur ce e bine și ce e rău , prin ‘’lecția’’ experienței personale.

Când omul a încălcat prima , și singura , restricție a lui Dumnezeu , de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului , el și-a anulat șansa de a afla cine ar fi devenit el prin propria sa ‘’lecție’’ și și-a început ‘’lecția’’ doar ‘’aflând’’ primul ‘’rău’’ pe care l-a facut .

A încălcat dorința (interdicția) lui Dumnezeu dorind , ca de la ‘’fel și chip’’ să ‘’sară’’ direct la ‘’întruchipare’’(să fie ca Dumnezeu) , sărind peste etapa ‘’închipuirii’’ sale , pe care Dumnezeu o plănuise omului pentru și în desăvârșirea sa .

Si , eu , cred ! că : Dumnezeu l-a izgonit pe om din Eden ca să-l lase să-și descopere ‘’închipuirea’’ necesară pentru a dobândi ‘’întruchiparea’’ planificată de Dumnezeu , omului , în creația « Sa ».

Si , cred !, eu , că : I.C. a fost primul om care și-a descoperit și desăvârșit ‘’închipuirea’’ după planul lui Dumnezeu și a dobândit ‘’întruchiparea’’ de ‘’fiu al lui Dumnezeu’’ ; » ..și pentru cine va birui , Eu voi fi Dumnezeu și el va fi fiul Meu «

Așa că eu , cred ! , că : Dumnezeu a creat oamenii pentru a avea fii și fiice , dar nu toți oamenii dobândesc acest statut , deși este în puterea lor.

Dumnezeu i-a creat pe toți egali , în suflet sin cer , și le-a lăsat liberul arbitru pentru a crește în ‘’închipuirea’’ lor , după dorința lor.

Le-a pus la dispoziție la toți , ‘’în fel și chip’’ , toate posibilitățile pentru a-și desăvârși propria ‘’închipuire’’ , inclusiv pe primul om care a reușit , prin el însuși , neabătându-se de la credință și iubire , să-și descopere și să-și desăvârșească o ‘’închipuire’’ prin care a dobândit ( ca pe o moștenire ) ‘’întruchiparea’’ .

Si , mai mult decât a făcut pentru el , I.C. , a mărturisit și a oferit , gratuit și necondiționat , ‘’închipuirea’’sa tuturor celor care cred că ceea ce le-a mărturisit el este adevărat.
…………………….

Azi , după un început de mărturisire , către părintele parohiei mele , despre iubire , credință și mântuire , m-am întors în ‘’liniștea’’ mea fără să apuc să ‘’ating’’ vreunul din cele trei cuvinte.
Primul gând , când am ajuns în liniștea mea , a fost să-i scriu o scrisoare de mărturisire părintelui despre ce simt eu despre aceste trei cuvinte.

Si gândul , cred , eu , că mi-a fost inspirat chiar de către părinte când a dorit să afle ‘’ ce fac eu acum…’’
I-am răspuns că citesc și scriu…
M-a întrebat dacă citesc scriptura și i-am răspuns că în principal da , dar și altceva , și scriu ceea ce simt , că am ‘’aflat’’și nu trebuie să uit .

Scriu pentru mine și nici nu recitesc ceea ce am scris , ca să nu mă las influențat de mine însumi.

Doar scriu , în credința că într-o zi , când voi citi ce am simțit eu că e important pentru mine , voi înțelege și voi afla cine sunt eu , dincolo de dorințele și voința mea ci doar din interiorul meu către mine , cel care m-am ‘’creat’’ , după cum mi-am ‘’închipuit’’ eu că ar tebui să fiu.

Adică , să ‘’aflu’’ care este esența adevărată a sufletului meu , spre ce tânjeste el dincolo de condiționările existenței , educației și cunoașterii mele.

Adică să mă ‘’micșorez’’ pe mine în dorinți și nevoi și rațiune până când sufletul meu să se simtă eliberat și nestânjenit de teama că ar putea să mă rănească , și să se manifeste liber , în toată plenitudinea lui . Și eu doar să-l contemplu .

Și să ‘’aflu’’ sufletul meu , ce simt că l-am zidit sub lespezi grele de dorinți și vroinți din care , multe , poate sunt străine aspirațiilor sale.

Acum , simt și încep să înțeleg ce înseamnă ego și încep să simt ce înseamnă esența dragostei , adică să eliberezi obiectul dragostei tale .

Si dacă sufletul tău te iubește , și sigur te iubește , el nu se împotrivește libertății tale de a așeza lespezi de dorinți și vroinți peste el. Fiindcă asta este dovada dragostei sufletului tău către tine , îți lasă libertatea să așezi oricâte greutăți dorești și voiești tu , peste el.

Si sufletul tău nu se plânge , doar suspină .
Suspină de dor după tine , fiindcă , cu fiecare lespede , tu te îndepartezi de el , de sufletul tău , și el nu-ți cere să ridici lespezile căci atunci s-ar amesteca în libertatea ta.

Iar tu , când vei afla ce e dragostea , vei ridica singur aceste lespezi ca să eliberezi sufletul tău , să-l contempli în manifestarea lui în libertate , fără condiționări , fără limitări și fără nevoi .

Și , abia atunci , vei ‘’afla’’ sufletul tău și vei putea decide singur , în cunostință de cauză , dacă alegi libertatea de a fi una cu sufletul tău către un drum nou , necunoscut ție dar cunoscut sufletului tău , sau alegi să pui din nou lespezi peste el.

Eu , încă ‘’lucrez’’ să-mi aflu lespezile ca să le ridic , să-mi pot contempla sufletul.
………….

Te iubesc !….

De cele mai multe ori , oamenii o spun în loc de : îți sunt recunoscător pentru ceea ce faci pentru mine , în sensul pentru ceea ce simt , cred eu , că faci pentru mine și nu ceea ce tu crezi sau faci conștient pentru mine.

E adevărat că ceea ce primești fără să ceri e un act de dragoste din partea celui ce-ți oferă dar tu , care primești , când spui , ca recunoștință , te iubesc , de fapt , vrei să spui : îți mulțumesc .

Recunoștința primirii unui gest de iubire ar fi mai aproape de sinceritatea dragostei dacă s-ar răspunde în loc de te iubesc , îți mulțumesc pentru iubirea ta.

Abia atunci cel ce-ți oferă iubirea lui necondiționat ar simți gestul tău de acceptare necondiționată , necerută și nelimitată prin acel : îți mulțumesc pentru gestul tău de iubire .

N-am spus că a iubi inseamnă că trebuie să aștepți sau să primești ceva de la ceea ce iubești. Am dorit să spun că și dacă nu primești nimic pentru iubirea ta asta nu înseamnă că iubirea ta este mai mică , mai slabă .

Iubirea e aceeași și unică , când o oferi necondiționat , fără nevoi și nelimitat.

Dar când primești acel sublim : îți mulțumesc pentru gestul tău de iubire , atunci tu afli că dragostea ta s-a împlinit . Și nu în sensul că se întoarce către tine ci în sensul că încă cineva a simțit-o cu adevărat , adică ai mai ajutat pe cineva să simtă ce înseamnă să primească dragostea , să înteleagă și să-ți mulțumească sin cer , chiar pentru ce i-ai oferit tu :
un gest de iubire.

Iubire , credintă , mântuire…

Când am scris aceste trei cuvinte mâ gândeam la întâlnirea de a doua zi cu părintele și le-am așternut dorind să scriu despre ceea ce simt și cred eu despre ele . Pixul , însă , n-a mai ‘’dorit’’ să scrie nimic și am simțit că nu sunt încă pregătit să scriu despre
ele , că încă mai am de ‘’ înțeles’’ și de ‘’aflat’’.

Azi , mă gândesc din nou la ele și simt nevoia să le ‘’așez’’ altfel :

Credintă , iubire , mântuire..

Și , începând cu credința , mă întorc mai ‘’adânc’’ asupra ‘’necazului cel mare , să înteleg mai ‘’adânc’’ păcatul originar , pierderea credinței , prin ‘’contemplarea’’ faptelor și vorbelor , nu numai ale lui Adam ci și ale Evei și ale șarpelui…și recitesc ‘’geneza 2-10’’

‘’ « ȚI »-am auzit glasul în grădină și mi-a fost frică pentru că sunt gol ,
și m-am ascuns ‘’

Constat că Adam spune :
‘’ …m-am ascuns de frică pentru că sunt gol… ‘’ , nu spune :’’…m-am scuns de frică pentru că am mâncat…’’

Și Dumnezeu îi spune :
» cine ți-a spus că ești gol ? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îți spusesem
( poruncisem ) să nu mănânci ?«

Și atunci Adam a spus :
‘’ femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine , ea mi-a dat din pom și am mâncat ‘’

Adam începe cu ‘’ femeia pe care mi-« ai » dat-o…(« TU »)’’

Și ‘’aflu ‘’că Adam găsește , simultan , doi ‘’vinovați’’ pentru fapta sa ; pe Eva că i-a dat din pom… dar în primul rând pe Dumnezeu , care i-a dat-o pe Eva.

“ și am mâncat. ..fiindcă femeia , ce mi-a dat…, era de la tine și eu am avut deplină încredere în ea…’’.

Ca și când ai da vina pe un prieten că , cel pe care ți l-a ‘’prezentat’’ el , te-a înșelat
și , în loc să discuți cu cel ce te-a înșelat și cu tine însuți că te-ai ‘’lăsat’’ înșelat , tu scapi ‘’ușor’’ de orice vină spunându-i prietenului : numai tu ești de vină , că tu mi
l-ai prezentat și eu am avut încredere în el fiindcă venea de la tine …

Dar orice fel de astfel de construcție , în gândirea lui Adam în a nu ‘’răspunde’’ pentru fapta sa , cade când mă întorc la păcatul nr.1 ;

- Nu-i amintește Evei că fructul este ‘’oprit’’…mai mult , el era martor la dialogul Evei cu șarpele ..

=geneza 3-6=
‘’…a luat deci din rodul lui și a mâncat , a dat și soțului ei , care era lângă ea , și a mâncat și el ‘’

Eu , cred ! că : nu mai este așa de important cine a mâncat primul , doar dacă nu-l bănuim pe Adam de un gând mai ascuns , să o lase pe Eva să mănânce prima ca să vadă dacă moare , cum a spus Dumnezeu. ( aici cred că intervine un paradox : înainte de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului , Adam nu știa ce înseamnă a ‘’muri’’ și deci nu avea cum să recunoască ‘’moartea’’ )

Totuși , când am spus că nu mai este așa de important cine a mâncat primul , mă refeream la faptul că Adam a fost tot timpul prezent la argumentele șarpelui și ar fi putut mânca el primul , atâta timp cât n-a împiedicat-o pe Eva să o facă.

Doar dacă Adam n-a ‘’văzut’’ că ‘’pomul era de dorit ca să facă pe cineva înțelept’’ , așa cum a ‘’văzut’’ Eva (văzut=înteles) când șarpele a spus :
(g 3-5)
‘’ …dar Dumnezeu știe că în ziua când veți mânca din el , vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu , cunoscând binele si răul ‘’

Și mai este ceva : Eva îi spune șarpelui că Dumnezeu a spus despre ‘’pom’’ :
‘’…să nu mâncați…, ca să nu muriți..’’ ,

Or , Dumnezeu a spus :
“ …să nu mănânci…, căci vei muri negreșit..’’

Diferența de nuanță între ‘’ ca să nu’’ , cum spune Eva și ‘’căci’’ , cum a zis Dumnezeu , eu , o văd importantă.

Prin ‘’căci’’ , Dumnezeu îi face cunoscut lui Adam primul și singurul rău existent în Eden , moartea. Adică , prin acest ‘’ căci…și…negreșit.. ‘’ , Dumnezeu îi ‘’explică’’ și-l avertizează pe Adam despre prima noțiune de ‘’rău’’ și îl lasă pe el să afle că ‘’rău’’ înseamnă interzis , cu desăvârșire , obiectiv , indiferent de voința lui Adam , iar neplăcut este ceea ce Adam va considera singur că nu i se ‘’potrivește’’ dintre lucrurile bune (toate) din Eden.

Eu , cred ! că : Dumnezeu a dorit să-i dea prima ‘’lecție’’ despre bine si rău , lăsându-l pe Adam să descopere singur că dacă alegi , dupa gusturile și simțurile tale , numai dintre lucruri bune , nu înseamnă că cele pe care nu le-ai ales sunt rele , ci doar neplăcute ție , dar cu siguranță bune.

Și astfel Adam putea să afle singur distincția dintre bun și bine , adică ,
bine = bun și plăcut.
Și așa ar fi descoperit Adam că bun dar neplăcut nu este rău ci , cel mult , un ‘’rău necesar’’.

Și , abia prin necunoașterea răului (moartea) , Adam ar fi înteles că rău înseamnă tot ceea ce ‘’cel înțelept’’ ți-a ‘’interzis’’ , spre binele tău.

Îmi vine să zâmbesc când mă gândesc că toată omenirea este ‘’furioasă’’ pe cei doi care au păcătuit originar , mâncând din ‘’pomul oprit’[zic eu , prea devreme], punându-mi întrebarea :

‘’ ce s-ar fi întamplat cu omenirea dacă Eva și Adam n-ar fi mâncat din pomu