text 7 (8 nov. ’99)

Apoi se duse în spatele creaturii

și privi cum se topeau cristalele

în corpul ei lăptos ca un organ olfactiv.

Și uită că simțea lichefierea gândurilor

ca o caldă substanță – sângele demonului.

Þinta se subțiază, dar arcul rămâne la fel

pentru că a venit vremea numărătorii.

Dar totul se reproduce de un infinit de ori

(iar între două elemente consecutive mai există un infinit cu o unitate mai mare decât cel inițial)

L-aș omorî, dar mi-e milă de petele care vor rămâne și de urma retinei care se stinge deasupra fitilului ca o lumânare pe ocean.

Nu-i nimic, o să moară singură, absorbită în rama ferestrei, ca o scurgere tibetană de energie cosmică.