POEMA PASTORALÃ

ÎNTR-O dimineață bunicul m-a luat la câmp să-mi arate

călcam ușor în urma iedului

și încercam să nu-l calc pe bunicul așa am străbătut am

ajuns în locul de unde se vedea cel mai bine și l-am privit

avea un anumit mers obosit de sărbătoare după cum

aveam să înțeleg când mi-a spus: doRIne – fiindcă așa

articula el greșelile – te-am luat într-o dimineața la câmp

ca să îți arăt dar m-am împiedicat de fotosinteză și de

faptul că te-ai învelit cu mâncarea căprii și nu m-ai ascultat

aZi e ultima zi

am pășit împreună în josul dealului ca într-o eterna plecăciune

pe pieptul lui încolțeau boabele de fasole mâncate de cu seară

iar în ochii lui miroseam tăcerea împrăștiată de hora din sat

fiecare pas era plăcut ca o femeie obosită de efortul nașterii

– fiindcă noi nășteam mersul – și-n fiecare pas vedeam o

boabă de mărgăritar cât un sfârc de mare iar bunul adăuga

frumuseții o notă de ireversibil: Ia aminte, bâiguia el ca

pentru bunica – și ea e moartă acum, la fel ca moșu’

Sunt pierdut și ploaia continuă să mă ocolească de parcă i-ar fi teamă să n-o mușc sau să n-o blestem – fiindcă acum stăpânesc un spirit foarte puternic. Bunicul mi-a arătat drumul pe care-l voi străbate și eu curând. În spatele lui au rămas doar boabe, afurisitele boabe ale pierderii... acum mă așteaptă în liniștea sumbră a disperării satului sărăcit de caprele lui fugite pe câmpii.

Caprele au ros câmpia, iezii au devenit capre care au mai ros o dată câmpia. În locul unde a dispărut Bunul n-a mai rămas decât un izvor cu apă roșie: privesc șiroaiele și nu văd altceva decât buzele uscate de secetă ale bunicului.

[De-ar fi aici mi-ar spune că scriu frumos, că am o caligrafie urâtă, că i-ar plăcea să vadă un meci de box, sau că-ar vrea vă ne plimbăm cu tramvaiul, că nu-mi stă bine cu cămașă, că mi-a crescut părul și c-am slăbit.]

Deasupra mea trece un tren de fier cu bunicul meu ca impegat. Odată mi-a promis un loc la fereastră...