Numele veșnic al lui

Niciodată n-am intrat mai frumos ca acum,

prin acest vârtej al frunzelor

care-mi sărută, crud și târziu, tălpile goale.

Astfel cuvintele noastre sunt.

După un timp, o lunecare din brațe, care te-au strâns până la sufocare.

Le poți atinge, asupra lor te poți apleca și sufla.

Poți urmări cu degetul tremurul sclipitor al vieții dogoritoare,

ca înaintea unui sărut îndelung așteptat.

Dar știi că moartea nu s-a lăsat nici aici așteptată.

Niciodată mama n-a fost mai frumoasă, mai elegantă și dreaptă, prin acest vârtej al cuvintelor

prin care te-a sărutat cu gând bun

și pe urmă cu frică.

Știi că nu te poți ridica și pleca, când asfințitul unei iubiri

ți se așază pe chip, ca o floare fosilizată

pe care nepoții tăi, noii arheologi ai cunoașterii,

o vor recunoaște și mângâia

cu tandrețea primei adormiri împreună.

Când te așezi pe un scaun, în mijlocul vântului,

cel mai bun nume al lui

care iți vine în minte este acasă.