Dorin Andreescu

Lucrarea din 1866 a lui Titu Maiorescu, „Despre scrierea limbei rumăne”, este într-adevăr un monument de logică, claritate, argumentație, dublate de viguroase cunoștințe de fonologie. Apropo de asta, cred că e cea mai veche lucrare românească în care se abordează distincția dintre fonetică și fonologie, și se subliniază că scrierea trebuie să fie în primul rînd fonemică, nu neapărat fonetică. Atît calitățile argumentative cît și cunoștințele de specialitate ale lui Maiorescu --- care la vremea aceea abia avea 26 de ani! --- depășesc cu mult nivelul unora dintre cei care se implică (nepoftiți) astăzi în chestiuni de ortografie. Mă bucur că ați punctat aportul extraordinar al lui Maiorescu în evoluția ortografiei românești.

Aș dori totuși să precizez că nu Maiorescu a fost cel care a introdus semnele diacritice în scrierea limbii române. O făcuse înainte de el Petru Maior, în „Orthographia romana sive latino-valachica”, la 1819. Nu am acces la textul acestei lucrări, dar puteți verifica folosirea diacriticelor în „Lesiconul” de la Buda, publicat tot cu participarea lui Petru Maior, la 1825. Textul integral al lucrării este accesibil la Google Books. Puteți vedea acolo cuvinte ca „scorțișóră”, cu sedile la S și T, și o virgulă deasupra lui A (forma exactă, tipografică, a diacriticelor a evoluat ușor în timp). Maior folosea și alte diacritice, pentru a putea scrie cuvintele cît mai apropiat de forma lor etimologică și a reflecta totuși pronunția, de exemplu scria „cuvėnte”, cu punct deasupra lui E, sau „ḑice”, cu sedilă sub D. Maiorescu nu a făcut decît să preia ce era deja stabilit.

Observația mea este însă minoră față de concluziile articolului, cu care sînt total de acord.