Dimitrie-Sorin Pană

Deloc întâmplător Mă rog la Tine, Doamne, deloc întâmplător: - Împarte minte celor, ce n-au avut nicicând Vreun dram de conștiință, întoarce-i spre popor Fă, Doamne, o minune! și iartă-i,

E-o liniște de moarte, în Ardeal Românii sunt străini la ei în țară, Iar tot ce-au moștenit ca ideal Stă atârnat în funia maghiară. Ai noștri semeni, astăzi expulzați Din leagănul prunciei

Citez din cronici ce nutresc emoții Oricărui ins ales, același chin Îngroapă sub arhiva de comoții Trecutul sau prezentul, ca declin. Convoaie de iluzii compromise La colț de stradă, nasc

Te-am cunoscut în vremuri mai bogate, Purtând pecetea gloriei pe culmi Ce pomenește dramele păstrate Sub povârnișul codrilor de ulmi. Trecutul te-nsoțește la tot pasul, În fiece cuvânt sau

Se-aude cucul, undeva pe vale O rază de lumină duce-n zbor Întâiul vers al cântului de jale În care tot ce mișcă-i trecător. Miroase-a bunătate, peste sat Cu-n aer cald ce suflă pe la

E liniște-n noapte, sticlește pădurea De-atâta lumină, parfumuri de jar Se vând drept mătănii, născute aiurea Din stele scăldate în colb selenar. În haită, străfunduri de voci

Tu ai plecat din lumea celor mulți Fără să lași o vorbă, către mine Un astru stins se rătăcea în munți Iar sângele îmi îngheța în vine. Ești trist, privești o clipă către cer, Un

Mă pierd în colbul clipelor uitate, Fără să-mi dau răspuns de-i amăgire Mai caut sentimente de iubire Într-un ungher de vise, ferecate. Ni-s porțile închise, latră câinii Pe firmament

Ecou-mi sună nopți la rând Si-s surd, de-atâta nostalgie Mă rătăcesc la tine-n gând Să văd trecutul cum învie. Pe uliți glodul mai persistă, Ca-n sufletele celor mulți Tu ai rămas la fel

A mai îmbătrânit, în cărți, Dar, a rămas ca la-nceput, Din Copăcenii de la Bălti A înotat în flori de Prut, Dintre tranșee ce rămân A căutat s-adune slova, A celor ce se simt