Mireasa tristă

Parcurg ideea de Suniata, smulg mai conștientă ca niciodată perfuzia rațiunii; atât de rece, atât de violent. Curăț o stradă a negării. Se păstreaza rece în palma mea fierbinte, plină de speranță; fără nicio satisfacție; îndepărtez impurul sentiment albastru. Mă ascund într-un iglu din coji de portocale, în pătura aspră a patului de spital și-a minții, sub estropierea ultimei speranțe. Realizez exodul mintal, în proporții ezoterice, admir cu abjecție sfera extazică a singurătății într-un doi iluzoriu, fumez o ultimă țigară, mă joc cu universul. Emefer, realizez Moksha și-mi umplu capul cu noduri. Luptând pt libertatea fiecărui fir, ader la uitarea albastrului chinuitor, invoc iubiri lunatice celeste, non-existente; materializez în pânză și culoare Albastrul Prim, cu pretenția de unică amintire. Iubesc travestitul, iubesc dilatând ectodermele demenței, îl găsesc o docrtină, o anihilare a indiferenței de moarte. Protestantă a perfuziei eticii, profit de cele 6 luni rămase, 6 luni de nimb. Accept suferința interminabilă a văduvei. Privesc la cel iubit, orfan al muzelor abandonat, tigrul de cafea, transformându-se într-o nimfă agonică, tartor al cimitirelor de vise și iubiri ascunse. Se bucură de acceptul din amorul împărtașit de ființa nevrotică și prea iubită; oscilează între sexul lui și dorința de a ieși sub o identitate divină: femeia. Îmi pictez 6 ochi albaștri pe coapse, mă atac cu o filipică dezolantă, mă pleznesc, amintesc fiecare detaliu, prima dorință, primul sărut, primul futai al realității; încarc revolverul, dau drumul muzicii, relaxării, lacrimilor, comediei, iluziilor, închid ochii, apăs pe tragaci și mă bucur de luna de miere în roșu. Suicid mintal, banc morbid... „With the last breath of my soul I\'ll be blessing you.”