Ultima veste

Azi am avut o zi proastă la serviciu. Și o zi care începe prost se termină și mai prost. Sunt convins de asta. Mai întâi de toate traficul s-a blocat azi dimineață din cauza unui mic accident așa că nu am întârziat așa ca fiecare, cinci-zece minute, ci exact o jumătate de oră. Nu cred însă că ăsta ar fi fost motivul pentru care la ședința de la ora zece Victor a fost promovat director al departamentului. Probabil că pur și simplu cei de sus au ignorat atât faptul că Victor e singurul coleg pe care nu pot să-l sufăr cât și faptul că meritam promovarea mult mai mult decât el. Dar a trecut, am ajuns în sfârșit acasă și mi-e foame. Soția mea, care gătește excelent, a avut desigur intuiția să-mi pregătească ceva bun ca recompensă pentru neplăcerile de peste zi. “Am ieșit pentru câteva cumpărături, pregătește-ți un sandwich sau ceva și o să luăm cina mai târziu.” Asta scrie pe biletul de pe masa din bucătărie. Pun mâna oftând pe punga cu biscuiți și pe ziarul de ieri și mă așez confortabil în fotoliul meu din sufragerie. Avem un apartament plăcut, cu două dormitoare. Cel mare este pentru noi doi iar cel mic, care ar fi trebuit să fie în mod normal al copilului, a devenit birou. Cristina a insistat să-l păstrăm gol pentru mult timp. După ce doctorul i-a confirmat de mai multe ori că nu vom putea avea niciodată un copil a acceptat să mutăm calculatorul și cărțile mele de specialitate acolo. Din acel moment relația noastră a pierdut ceva fundamental și lucrurile n-au mai fost niciodată la fel. N-apuc bine să verific știrile proaste din ziar și cineva sună la ușă. Mă duc și deschid, ce pot să fac. Vecina de palier, doamna Stănescu, mă privește din prag cu ochii în lacrimi. “Vecine, poți să ne duci cu mașina până la spital? Mihai are febră și se simte tare rău, iar dacă chem salvarea mai durează nu știu cite ore.” Îl știu pe Mihai, e un băiat liniștit de opt ani și-mi pare rău că nu se simte bine. Doamna Stănescu nu are mașină, așa că oricât mi-ar fi de greu să renunț la fotoliu, ziar și punga de biscuiți nu pot să refuz. “Sigur, doar o clipă să-mi iau haina. Ne întâlnim jos.” Vecina îmi mulțumește și se grăbește să-l aducă pe băiat. Îi las la rândul meu Cristinei un bilet în care explic unde sunt și cobor în fața blocului. Mihai arată întradevăr roșu la față din cauza febrei și pare că abia se ține pe picioare. Încerc să-i zâmbesc încurajator în oglinda retrovizoare. Ajungem la camera de urgență și doamna Stănescu insistă să plec înapoi acasă. “Nu, doamnă, nu pot să vă las aici, o să aștept.”Îmi mulțumește și intră cu Mihai. Mă așez pe un scaun de lemn în camera întunecoasă de așteptare. Un bărbat în haine de preot stă în picioare într-un colț și un bătrân mătură fredonând. Nimeni altcineva în cameră. În câteva minute ușa se deschide însă și doi bărbați așează o targă jos. Mă apropiu curios. Un băiat slăbuț, ce nu pare să aibă mai mult de zece ani. E îngrozitor de palid și pare să doarmă, deși tresare des în somn, ca și cum ar avea dureri. Bătrânul se oprește din măturat și se apropie la rândul lui. La vederea băiatului clatină din cap cu tristețe. “Îl cunosc, îmi spune el. Acum șase luni l-a lovit o mașină în timp ce mergea cu bicicleta pe trotuar. Și-a rupt spatele și a rămas paralizat, dar cred că are ceva și la cap, are dureri groaznice. Mai mult e la spital decât acasă, vai de capul lui.” Se duce apoi înapoi la treburile lui, dar nu-l mai aud fredonând. Fără să vreau mă trezesc gândind cu voce tare. “De ce?Cum se poate întâmpla unui copil așa ceva??” “Necunoscute sunt căile Domnului, fiule.” aud în spatele meu. Preotul mă privește cu ochi blânzi, care fără îndoială văzuseră multe în viața lor. “Cum poate Dumnezeu lăsa să se întâmple asemenea nedreptate unui copil? Probabil e ocupat în altă parte, altfel nu pricep cum e posibil așa ceva.” “Nu ne este dat nouă, muritorilor de rând, să înțelegem totul.”îmi spune din nou preotul cu credință nezdruncinată. Nu mai răspund, mă așez la locul meu și curând targa cu copilul este dusă înăuntru. Câteva minute mai târziu apare și doamna Stănescu cu Mihai care are o formă ușoară de pneumonie și urmează să ia antibiotice. Faptul că mașina mea începe să producă brusc un zgomot care nu prevestește nimic bun nu mă mai enervează. E doar ceva normal, într-o astfel de zi. Sau poate în orice zi. Ce speranțe mai pot să am că lucruri bune se întâmplă pe lumea asta?Daca nu se întâmplă unui copil nevinovat de ce să mi se întâmple mie? Ajung în sfârșit acasă și simt din hol mirosul de mâncare.E prea târziu acum să-mi mai fie foame, dar Cristina îmi dă să gust sosul după ce o sărut. Îi spun ca are un gust grozav și mă așez pe un scaun în bucătărie. N-am de gând să-i povestesc despre întârzierea la serviciu, promovarea lui Victor, copilul paralizat sau zgomotul suspect de la motorul masinii. Dar soția mea mă cunoaște mai bine decit cred eu. “Ai avut o zi grea?” mă întreabă și se așează lângă mine. “Nu prea grozavă.” îi răspund zâmbind. “Poți să suporți încă o veste rea?” Păi da, sigur, de ce ar fi ultima veste pe ziua de azi una bună?! “Cred că da. Care-i problema?” “Mă tem că va trebui să muți calculatorul și cărțile tale înapoi în dormitorul nostru.” “Aha”, îi răspund zâmbind,”deci redecorăm. Putea să fie și mai rău, dar cum de ți-a venit…” În clipa aceea ideea îmi vine în minte și caut un răspuns pe fața ei. Și abia acum văd că zâmbește cu adevărat și că are în ochi o strălucire demult pierdută. “Nu înțeleg…ce vrei să spui…” “Astăzi am fost la doctor.O să avem un copil.” “Dar bine, e imposibil.Ne-a spus chiar el de mai multe ori că e imposibil!” “Știu, așa i-am spus și eu.” “Și?” “A ridicat din umeri și a spus că doctorii nu sunt responsabili pentru miracole. Și a mai spus că nu există nici un motiv pentru care să nu am o sarcină perfect normală și un copil sănătos.” O îmbrățișez fericit și îmi spun că a meritat să trăiesc o zi cu adevarat proastă pentru ultima veste. Gândul îmi zboară la copilul de zece ani paralizat și mă gândesc că așa e viața, ori de câte ori moare o speranță o alta se naște.De ce e așa? Nu ne este dat nouă, muritorilor de rând, să înțelegem totul…