Poezie
Înmormăntarea dragostei fidele
Dragoste
2 min lectură·
Mediu
Am cunoscut în viața mea un îngeraș
Cu glas fermecător de clopoțel,
Era zburdalnic ca un fluturaș,
Mă atașasem foarte mult de el.
Era un îngeraș – mîndru fecior,
Avea niște ochi negri, dar senini,
Cu mersul lui zglobiu de căprior
Privindu-l, puteai dorul să-ți alini.
Am îndrăgit prea mult acea ființă
Căci inima din piept mi-era răpită.
Zburam cu el de mînă cu credință
Și-n suflet eram foarte fericită.
Aveam păr lung, figură mlădioasă...
Noi ne iubeam în doi la nesfîrșit,
O dragoste fidelă mai frumoasă
În viață încă nu am întîlnit.
Dar tristă e povestea mai departe -
Am înțeles că mă-amăgești profund,
Și negreața nopții astăzi ne desparte
Cînd te aud aproape însă nu răspund.
Cu lacrimi am săpat tăcuți mormîntul
Și-am îngropat iubirea ce ne însoțea.
Eu însă mi-am jurat să uit trecutul
Ce fără de dorință te-aduce-n viața mea.
Cu vocea tristă, plină de durere,
Mai rătăcesc adesea-n amintiri...
Și nu-i permit la inimă să spere
La existența unei noi iubiri.
Lui aș vrea să-i spun prin poezie:
- Îți mulțumesc de-aceea că exiști,
Chiar de ai plecat și-acum plîng pustie
Vărsînd mii de lacrimi ochii mei cei triști.
Dar atunci cînd vei rămîne singurel,
Cînd nu te va-nsoți nici o ființă,
Voi fi atunci cu tine, Ionel,
Și-ți voi răpi cu drag din suferință.
002
0